Divizia 11 la Chișinău,1918 (1)

Din experienţa cercetării documentelor de arhivă şi a scrierilor diferite rezultă o idee relativă despre evenimentele din Basarabia de la sfârşitul anului 1917 şi începutul din 1918. Din documentele cercetate nu rezultă indubitabil criza gravă care a cuprins întreaga zonă a războiului din estul Europei, factorii destabilizatori şi deznodământul acestuia. Cercetările complementare precum şi cercetările unor arhive din alte state, S.U.A. şi Germania, în special, precm şi memoriile unor combatanţi, ne indică motivaţia reală a unor actori de pe front. Aşa bunăoară aflăm că Winston Churchill, in cartea „The World Crisis” („Criza mondiala”), vol. IV, pag. 72-73 scrie urmatoarele: „Către mijlocul lui aprilie, germanii au luat o decizie sinistră. Decizia germană de a sprijini un puci bolşevic în Rusia era dictată, în martie (aprilie) 1917, de iminenta intrare a S.U.A. în război de partea Angliei. Germania avea, de aceea, interesul să încheie urgent o pace separată în Est, cu Rusia. „Trocul” propus de Lenin lui Max Warburg era simplu: Germania să-l ajute să preia puterea la Petersburg, în schimbul promisiunii lui Lenin de a încheia imediat o pace separată, în condiţiile dictate de germani. Ceea ce s-a şi întamplat ulterior, la Brest-Litovsk, în 1918[1].

Din perspectiva unor asemenea informaţii, categoric determinante pentru acele evenimente, ne vom pierde cu siguranţă în anume amănunte ce ar putea să deturneze cercetarea de la descoperirea adevărului istoric. Adunarea la un loc a tuturor, sau a cât mai multor informaţii relevante, şi cu precădere mărturii ale celor care au decis, ori au avut rol semnificativ, vom putea creiona adevărul despre cele petrecute la începutul anului 1918. Faţă de această împrejurare considerăm că au valoare acele documente şi însemnări făcute „chiar în timpul operaţiunilor sau imediat după acestea, ca dări de seamă, rapoarte operative, jurnale zilnice din acel timp”[2]. În cazul citat beneficiem de memoria extraordinară şi de discernământul critic a generalului Erik von Ludendorff. Şi totuşi orişice informaţie necesită o reconfirmare măcar dintr-o altă sursă pentru a fi pe deplin credibilă. Numai astfel „faptele mari de arme, care sunt bucuria şi mândria patriei” vor oglindii adevărul istoric. Dacă istoria se face prin contribuţia colaboratorilor faptelor ei, ea va trebui arătată generaţiilor ce vor urma şi atunci trebuie nepărat scrisă. Exemple de dăruire şi devotament au fost nenumărate, în Campania din 1916 şi 1918, dar ele s-au dovedit inutile prin ieşirea precipitată a Rusiei din război şi încheierea, la 25 noiembrie 1917, Convenţiei de la Brest-Litovsk[3], ca rezultat al planului secret Magnum.

S-a creat astfel o situaţie de o gravitate excepţională. Forţele armatelor 1 şi 2 române au fost capabile abia să acopere frontul lăsat liber prin „plecarea la revoluţie” a ruşilor. Pe de o parte, retragerea dezordonată a militarilor ruşi, cărora Lenin le ceruse imperativ să dezerteze, a fost o provocare serioasă pentru armata română, nevoită să apere populaţia de jafuri şi distrugeri şi să facă faţă la atacuri neaşteptate. A rămas celebră Bătălia de la Galaţi între ruşi şi români (pe atunci încă aliaţi), cu un deznodământ unic în istoria primului război mondial, când ruşii s-au predat armatelor germane; bătălia a fost considerată prima în care s-au folosit, concomitent, trupe terestre, marine şi de aviaţie. Pe de altă parte, Guvernul român trebuia să respingă acţiunile bolşevicilor din România într-o republică sovietică. Lenin trimisese un agent la Iaşi, pentru a-l suprima atât pe generalul rus Scerbacev cât şi pentru detronarea Regelui Ferdinand.

În dezordinea generală, Basarabia refuză să mai fie gubernie rusească şi decide să ceară ajutorul armatei române. După mai multe apeluri, Guvernul Brătianu hotărăşte să trimită peste Prut două divizii de infanterie şi două de cavalerie, pentru restabilirea ordinii, protejarea populaţiei, apărarea căilor de comunicaţie şi a depozitelor. Puterea sovietică a considerat însă intervenţia drept un act de agresiune pe propriul teritoriu şi a rupt relaţiile diplomatice cu România, confiscându-i tezaurul naţional, aflat atunci, în păstrare, la Moscova. Dezacordul dintre generalul Scerbacev, comandantul armatelor ruse, de ordinele căruia nu mai asculta nimeni şi noile autorităţi sovietice puneau sub ameninţarea cu un război civil purtat chiar pe teritoriul românesc. Acest război a fost evitat prin măsurile energice luate de Marele Cartier General român de „pază a bunurilor populaţiei, asigurarea ordinii publice” şi evacuarea forţată a bolşevicilor din Moldova şi Basarabia. S-a mai putut evita astfel, arestarea cetăţenilor români şi sechestrarea a 18 vagoane cu arme şi muniţii. Tezaurul românesc însă nu a putut fi recuperat nici până în ziua de astăzi.

Concomitent, guvernele care s-au succedat, Averescu şi Marghiloman, au tras de timp, până la semnarea păcii de la Buftea – Bucureşti, din 27 aprilie/7 mai 1918, care a însemnat prin clauze mai degrabă: „o pace criminală care nu a fost ratificată şi semnată de rege”. Bun român, eminent patriot, Ion Antonescu, viitorul mareşal, ca şef al Biroului Operaţiunilor din Marele Cartier General, singurul neconsiliat de Misiunea militară franceză, nu putea rămâne insensibil la evenimentele militare, dar şi politice din vara anului 1917 şi perioada ce a urmat. El se va implica în temperarea „elanului revoluţionar” al unor soldaţi bolşevizaţi din trupele ruseşti, cum avea să recunoască în anul 1938: „Prin atitudinea mea, recunosc brutală, am determinat la Iaşi, în contra voinţei guvernului şi într-un moment de ezitare a Comandamentului acţiunea de dezarmare şi a bolşevicilor de la Socola şi a armatelor ruseşti din Moldova”. Trebuie să subliniem că acţiunea de la Iaşi urmărea arestarea familiei regale, a membrilor guvernului şi instaurarea, după „model rusesc”, a unor „soviete”! Prin dejucarea diabolicului „plan bolşevic”, locotenent-colonelul Ion Antonescu a preîntâmpinat şi eradicat posibilitatea şi consecinţele grave „ale unei crize politice fără precedent în istoria politică a românilor”.

Odată încheiate ostilităţile pe frontal din Moldova, Ion Antonescu identifică ca direcţie prioritară Basarabia. Astfel, la 2 ianuarie 1918 a alcătuit studiul (anexă) referitor la trimiterea de trupe în Basarabia cu scopul de „asigurare a aprovizionării trupelor care operează pe frontul român şi a populaţiei româneşti”. Ion Antonescu dorea, pentru atingerea obiectivelor: asigurarea regulată a funcţionării trenurilor de aprovizionare pe linia Odessa-Socola; restaurarea ordinii în Basarabia prin împiedicarea jafurilor şi formarea depozitelor cu resurse materiale de tot felul. Colonelul român avea în vedere şi eventualitatea unor confruntări cu unităţi bolşevice, drept pentru care propunea trimiterea unei „divizii întărită cu un regiment de cavalerie şi prevăzută cu mijloace tehnice necesare”[4], propunere ce era realistă şi în măsură a tranşa hotărâtor în favoarea armatei române o eventuală confruntare armată.

Misiunea diviziei care urma să intre în Basarabia trebuia să fie încredinţată generalul Ştefănescu pentru a ocupa linia ferată Bender-Socola, cu stăpânirea centrelor Chişinău şi Bender. În ceea ce priveşte statutul Diviziei, colonelul Ion Antonescu a respins categoric cererea unui locotenent colonel francez, reprezentantul Misiunii Franceze de la Chişinău, ca generalul Ştefănescu „să fie obligat a lua dispoziţiuni după indicaţiile şi instrucţiunile ce-i va da dânsul”. Discuţia lui Antonescu cu ofiţerul francez s-a încins, colonelul român declarându-i „că un general român nu va accepta niciodată şi nici nu poate să fie sub ordinele unui locotenent-colonel, fie şi francez”. În continuare, Ion Antonescu a mai subliniat că „Divizia va avea o misiune bine determinată; misiune pe care o va ordona numai comandamentul autorizat şi, prin urmare, numai Marele Cartier General Român este în drept de a da dispune de trupele române, deoarece era singurul în măsură a stabili un echilibru între interesele de ordin operativ şi cele de ordin general”[5] (s.n.- C.M.).

Până în aprilie 1918, cât a activat ca şef al Biroului Operaţii din Marele Cartier General, numele lui Ion Antonescu este asociat primului act de Unire înfăptuit de românii din Basarabia în martie acelaşi an, prin vocea Sfatului Ţării de la Chişinău. Decizia de unire a Sfatului Ţării de la Chişinău, credea Ion Antonescu, repara nedreptatea din 1812 când „prin forţă şi trădare partea de răsărit a Moldovei a fost smulsă din trupul acestei provincii româneşti. Prin măsuri energice, colonelul Ion Antonescu a reuşit să evite infiltrarea în armata română a anarhiei şi dezordinii, care cuprinseseră trupele ţariste”.

După instaurarea ordinii în Moldova, prin dezarmarea trupelor ruse şi expedierea lor peste Prut, Antonescu a urmărit cu foarte multă atenţie derularea evenimentelor politice şi militare din Basarabia, prin contactele purtate, de reprezentanţi ai Marelui Cartier General cu emisari şi unor „Comitete revoluţionare”, de asigurare a ordinii, care să ofere posibilitatea Consiliului Directorilor Republicii Moldoveneşti să poată acţiona în temeiul Deciziei Sfatului Ţării de la Chişinău. Hotărârea Sfatului Ţării de la Chişinău şi realizarea unirii cu patria mamă era în viziunea lui Ion Antonescu doar un pas dintr-un „program, lăsat nouă, la 1559, ca o sfântă moştenire de Marele şi de veci neuitatul Mihai şi urmărit necontinit de atunci de românii de pretutindeni: cuprindea, reconstituirea Daciei Traiane”.

În aceste împrejurări Divizia 11 Infanterie, din ordinul Marelui Cartier General, a trecut în Basarabia pentru a proteja populaţia de jafurile şi omorurile „bandelor de bolşevici”. Pregătirile pentru împlinirea acestor misiuni nu au surprins foarte tare. Legitima intervenţie, cerută de altfel de către reprezentanţii tinerei Republici, a fost remarcată de căpitanul francez A. Auschug, într-o scrisoare, adresată unui ofiţer din Divizia 11 Infanterie, redactată, la 4 ianuarie 1918, la Angheleşti în următorii termeni: „Dragul meu camarad, am citit scrisoarea ta cu sincere emoţii din adâncul inimii, şi nu pot decât să te felicit pentru nobilele sentimente de amor propriu pe care le exprimi în mod atât de generos. Mă grăbesc să-ţi spun mai întâi că situaţia actuală, oricât de critică ar părea la prima vedere, este departe de a fi disperată. Doar o parte a Rusiei este în anarhie dar statele independente care tocmai s-au constituit, Finlanda, Ucraina, Basarabia şi altele care se vor forma neântârziat sunt centre de reorganizare, în plină cale de progres. Se apropie deci momentul stăpânirii ţarii care se smulge din penibila situaţie pe care nişte răzvrătitori au creat-o în mod voluntar. Armata din Ucraina este pe cale de a se reconstitui şi probabil de a vă da ajutor. Această provincie numără într-adevăr mai mult de 30 milioane de locuitori, aşadar nu este neglijabilă. Deci până în prezent pacea nu e decât întrevăzută, dar se va face ea cu adevărat? În orice caz dragă prietene rolul vostru la ora actuală este simplu. Aveţi alături de voi forţă extraordinară: soldatul român. Admiraţia pentru el este infinită […] Psihologia vă oferă mijloace sigure pentru a-l cunoaşte […] Fiţi siguri de asta. Dar dacă în ciuda tuturor acestor lucruri, circumstanţele s-ar agrava, fiţi siguri că veţi putea conta pe mine şi că voi face tot ce-mi va sta în putinţă pentru a îndeplini dorinţele voastre. De altfel am intenţia să merg câteva zile să te vizitez la regiment şi vom putea să discutăm despre toate acestea între patru ochi. Vă asigur de sentimentele mele de vie admiraţie şi de cele mai afectuoase amintiri”.

Primind misiunea Divizia 11 Infanterie, în frunte cu generalul Ernest Broşteanu, şi-a luat măsurile necesare pentru executarea marşului şi îndeplinirea întocmai a ordinelor. Desfăşurarea evenimentelor, pe zile, a fost consemnată într-un carnet de front de către colonelul Mihail Ionescu, comandant al Regimentului 42/66 Infanterie, cel care a intrat primul în Chişinău. Din acest jurnal reţinem:
4 ianuarie 1918 – Ordin urgent de plecare, Tecuci pentru îmbarcare spre Iaşi. Eu am plecat de dimineaţa, pe timp frumos, cu marş foarte agreabil. La Tecuci am aflat că regimentul meu pleacă abia pe 7 ianuarie cu trenul spre Iaşi. La 6 ianuarie am serbat Boboteaza, la Tecuci, cu tot regimentul.
8 ianuarie – Sosit cu trenul în gara locală, aflu că trebuie să ne îmbarcăm pentru Basarabia. O grabă grozavă şi neconformă cu mijloacele de transport disponibile. În fine seara ne-am îmbarcat şi am pornit.
9 ianuarie – Am intrat pe pământul scump al Basarabiei, trecem prin Ungheni şi ajungem la Păliţa, unde trebuie să debarcăm deoarece se semnalează trupe revoltate spre Corneşti. Am terminat debarcarea abia la ora 3 după masă, şi am pornit spre Corneşti. Am ajuns seara aci şi am cantonat în acest sat în deplină linişte, deşi cu o zi în urmă era în plină revoltă.
10 ianuarie – Am executat marş prin Sadova, la Vorniceni unde am ajuns noaptea fiind primiţi cu focuri de aceleaşi trupe neregulate revoltate. Am intrat cu forţa în sat şi aflăm că doi ofiţeri de-ai noştri fuseseră făcuţi prizonieri şi trimişi în satul Lozova, unde am trimis un detaşament de i-a eliberat în cursul nopţii, şi aducându-mi-se patru vinovaţi i-am executat.
11 ianuarie – Marş de la Vorniceni la Călăraşi. Ajungând aci am avut alt bucluc, ofiţerul cu cartituirea fusese prins şi bătut de alţi revoltaţi. Am arestat din cei bănuiţi şi i-am bătut bine.
12 ianuarie – Marş de la Călăraşi la Cojuşna, prin Străşeni. S-a petrecut fără incident. La Cojuşna bine primiţi, localitate cu vinuri foarte bune.
13 ianuarie – la prânz, după o înţelegere cu delegaţia venită din Chişinău, în cap cu domnu Erhan preşedintele directorilor, şi ministrului de război praporgic Pântea, am înaintat spre Chişinău. Am intrat în acest oraş seara la ora 7, eu fiind comandantul avangardei, am înaintat în capul primei mele trupe, şi aşa am parcurs tot oraşul, deşi mi se spusese de directori şi mulţi locuitori că sunt mitraliere ascunse care vor trage asupra noastră. Am mers la gară unde am stabilit batalionul din cap şi cartierul regimentului, făcând şi avanposturi.
14 ianuarie – Serbarea oficială a intrării trupelor române în Chişinău având loc o defilare frumoasă şi o masă la cel mai bun club de aici. Primirea foarte prietenoasă din partea autorităţilor şi populaţiei române şi foarte duşmănoasă din partea evreilor.
15-23 ianuarie – Serviciul de pază şi ordine în gara Chişinău, pe linia ferată Chişinău – Călăraşi şi înGherman Pintea Odesa împrejurimi, fără incidente. În dimineaţa de 23 ianuarie aflăm însă că Benderul, ce fusese deasemeni ocupat, a fost evacuat de trupele române, fiind surprinse în timpul nopţii de bolşevici, ajutaţi de evrei. Am luat îndată măsuri de reparare a greşelii, mai ales că în acel oraş se aflau 800 tunuri, enorm material de puşti şi muniţii, precum şi 300 vagoane alimente.
24 ianuarie – Serbarea Unirii cu serviciul la Episcopie, paradă frumoasă şi recepţie la club şi mai frumoasă. Aci, în o atmosferă frăţească, preşedintele Inculeţ, apoi directorii Pelivan, Halipa, precum şi preşedintele lor Ciugureanu au anunţat că astăzi 24 ianuarie au declarat Basarabia Republică Independentă, cu rezerva de a se alipi acelei ţări faţă de care-i va dicta interesele sale. Deci unirea este ca şi făcută. S-au trăit momente frumoase care vor rămâne în istorie. Seara am asistat la prima reprezentaţie în limba română la teatrul de aici, a trupei Teatrului Naţional din Iaşi sub direcţia lui Mihail Sadoveanu. Piesa „Fântâna Blanduziei”.

25 ianuarie – De dimineaţă am aflat că greşala de la Bender a fost complet reparată, reluându-se atât oraşul cât şi împrejurimile, trecând spre Tiraspol.
26 ianuarie – 10 martie – După o muncă încordată în serviciul de pază şi apărare a Chişinăului până la Nistru, acum am ajuns la inacţiune. Pe baza preliminarilor de pace semnate, şi a păcii care e în curs, Divizia noastră intrând în numărul celor ce trebuie demobilizate, am procedat la aceasta cu începere de la 5 martie. Acum operaţia e aproape terminată. În curând vom pleca în Moldova şi apoi la reşedinţa regimentului, nemaifiind altceva mai bun de făcut în aceste împrejurări neprevăzute de nimeni şi cu urmările cele mai grele pentru ţara noastră”.Completăm aceste informaţii, inedite, cu câteva repere cronologice ale participării Diviziei 11 Infanterie la această operaţie frăţească. La începutul anului 1918 Divizia 11 Infanterie, avea: Brigada 21 Infanterie pe valea Caregna în rezerva Armatei I-a şi Brigada 22 Infanterie în regiunea Corni-Vutcani-Leova-Fălciu-Banca-Ibăneşti, cu misiunea de a supraveghea contra trupelor revoluţionare ruse. Din acest dispozitiv evenimentele sau derulat pe zile după cum urmează:
4 ianuarie 1918 Armata I-a în baza unui ordin al Marelui Cartier General dispune ca Brigada 21 Infanterie, cu artileria şi serviciile Diviziei 11, aflate în regiunea Tufăneşti-Cioran- Călimăneşti – să se concentreze în regiunea Tecuci-Satul Nou-Ţigăneşti-Ungureni şi Slobozia-Blăneasa. Concentrarea trupelor pe această zonă trebuie să fie terminată în ziua de 5 ianuarie 1918 ora 12.00, iar a serviciilor în ziua de 6 ianuarie 1918 aceiaşi oră.

În continuarea executării acestui ordin Armata I-a face cunoscut că Brigada 21 mixtă (infanterie şi artilerie) se va transporta pe calea ferată din regiunea Tecuci în zona Valea Adâncă – Târguşor – Visan – Bucium – Tomeşti – Guronel prin grija armatei. Transporturile încep în ziua de 5 ianuarie 1918, ora 20.00 şi se termină în ziua de 9 ianuarie 1918 ora 01.00. Ambulanţa divizionară, semicoloanele de muniţiumi şi de coloana de subzistenţă se vor concentra în judeţul Fălciu la Albeşti, plecarea acestora se va face la 5 ianuarie, iar sosirea la Albeşti la 7 ianuarie 1918 în marş pe jos.
7 ianuarie 1918, se primeşte Ordinul Marelui Cartier general, nr. 6713 care prevede următoarele în extras:
1. Divizia întărită cu Regimentul 2 Roşiori va trece în Basarabia pentru a se concentra cu grosul în zona Chişinău-Cărbuna.
2. Concentrarea Diviziei în zona de mai sus se va face după cum urmează: Brigada 21 Infanterie şi Divizionul 3 din Regimentul 21 Artilerie cu trenul; Celelalte trupe şi serviciile pe jos.
3.Trupele care se deplasează cu trenul vor începe transportul în ziua de 8 ianuarie 1918.
4. Trupele care merg pe jos se vor deplasa la urmă cu două coloane având ax de mişcare Leova-Gura Galbenă-Rezeşti-Cărbuna. Mişcarea va începe în dimineaţa zilei de 8 ianuarie 1918. Itinerariile şi etapele vor fi ordonate de comandantul Diviziei 11.
5. Misiunea Diviziei este de asigura transportul treburilor de aprovizionare pe linia Bender-Socola şi formarea depozitelor necesare armatei române în lungul drumurilor de etape aflate în zona arătată pe hartă. În acest scop va trebui să asigure ordinea ordinea la Chişinău şi Bender pentru ca buna funcţionare a căilor ferate să nu fie împiedicată de răufăcători şi să se pună populaţia, avutul ei şi al ţinutului în siguranţă, la adăpost de jafuri şi distrugeri”.

În urma ordinului de mai sus Divizia 11 Infanterie dă ordinul de operaţiuni nr.92 care cuprinde în extras următoarele: „Divizia se va concentra în Basarabia, în jur de Chişinău, fapt pentru care se va pune în marş cu Brigada 21 Infanterie mixtă cu trenul, după ordinele exprese ale Marelui Cartier General şi va ocupa zona de sud de Chişinău; cu Brigada 22 Infanterie, mai puţin detaşamentul colonel Macovescu, se va pune în marş în dimineaţa de 8 ianuarie 1918, ora 09.00 sub comanda directă şi personală a colonelului Meleca, când vor trece pe la punctul iniţial primele elemente ale coloanei la podul de la Bumbata; şi cu detaşamentul colonel Macovescu constituit din 1 batalion (III/57/58) o baterie şi un escadron va merge direct la Bender, unde va asigura liniştea în această localitate stabilind o neîntreruptă legătură cu Brigada 22 Infanterie de la sud de Chişinău”.

Pentru zilele următoare jurnalul acţiunilor de luptă al diviziei consemnează evenimentele pe zile după cum urmează în: 8 – 10 ianuarie 1918 „Unităţile Diviziei se pun în marş la 8 ianuarie pentru executarea ordinului nr. 92/ 7 ianuarie 1918. brigada cantonează la Lăpuşna. În seara zilei de 10 ianuarie 1918, Brigada 21 Infanterie cantonează în zona Sadova, Ţuţora, Călăraşi. Cartierul Diviziei 11 la Călăraşi.
11 ianuarie 1918 Se fac pregătiri pentru ocuparea Chişinăului. Comandantul Diviziei 11 dă ordinul nr. 12/ianuarie 1918. (cu următoarele puncte):1. Inamicul a ocupat Chişinăul unde s-a organizat defensiv. Pentru a putea a fi respins de aici, va fi atacat în ziua de 13 ianuarie 1918 în care scop se va da ordine la vreme. 2. În ziua de 12 ianuarie 1918 trupele şi serviciile diviziei se vor pune în marş pentru că în seara de 12 ianuarie 1918 să staţioneze în următoarele zone: Brigada mixtă în zona Cojuşna-Trăsneni-Gidegiz-Sirec. Cartierul Brigăzii la Cojuşna. Brigada 22 mixtă în zona Jidoveni-Prisaca-Dănceni. Cartierul Brigăzii la Dănceni. serviciile Diviziei la Vorniceni. 3. Pentru noaptea de 12-13 ianuarie 1918, se vor lua măsuri de siguranţă …
12 ianuarie 1918 La ora 13.00 s-a prezentat la comandamentul Diviziei în gara Călăraşi o delegaţie din „Sfatul Ţării din Chişinău” compusă din preşedinte, un delegat ţărănesc, un delegat orăşănesc, un delegat al mateloţilor şi unul al soldaţilor moldoveni, cerând să le explicăm cauza venirii trupelor române în Basarabia, scopul ce urmăresc şi dacă este inevitabilă intrarea în Chişinău. Li s-a dat lămuririle necesare arăţându-le că în vederea realizării scopului nostru, intrarea în Chişinău este inevitabilă şi că dacă trupele bolşevice vor opune rezistenţă, Chişinăul nu va fi cruţat de ororile războiului, din cauza bombardamentului şi a împuşcăturilor. Şi s-a fixat termen până în ziua de 13 ianuarie 1918 ora 12.00, după cererea lor, ca să aducă răspunsul tratativelor între ei şi bolşevici care trebuiesc trecuţi peste Nistru, cu voia sau fără voia lor.

13 ianuarie 1918 Situaţia în jurul Chişinăului nefiind complet clarificată pentru ocuparea oraşului de către trupele Diviziei 11 Infanterie să se producă în condiţiunile cele mai bune se iau următoarele măsuri:
– În ipoteza că bandele bolşevice, presupuse încă în oraş vor opune rezistenţă, se redactează un ordin de operaţii prin care se dispune celor două brigazi să atace Chişinăul, în timp ce cavaleria, după ce va depăşi oraşul, va tăia retragerea bandelor spre Bender. Brigada 21 Infanterie avea să opereze pe direcţia Cojusna – Chişinău, iar Brigada 22 Infanterie, pe direcţia Prisaca – Buicani – Chişinău. Acţiunea urma să se desfăşoare în mod energic, trupele nu trebuiau să intre în Chişinău ci să-l înconjoare, trimiţând în interior patrule care să asigure liniştea şi să cureţe oraşul de ultimele bande.
– În ipoteza că bandele nu vor opune rezistenţă, operaţia contra Chişinăului se va reduce la o simplă ocupare, după următoarele norme:
1. Cavaleria va parcurge oraşul în tot lungul lui şi se va opri în dreptul satului Babuyezi, unde va cantona.
2. Brigada 21 Infanterie cu muzica în frunte va parcurge pe şoseaua din lungul căii ferate, oprindu-se la ieşirea de Est unde va cantona.
3. Brigada 22 Infanterie va parcurge oraşul pe o stradă paralelă cu şoseaua din lungul căii ferate şi va ieşi la periferie pe comunicaţia care duce la Răşeni, prin Baczai, unde va cantona.
În ambele ipoteze postul de comandă al Diviziei, pentru noaptea de 13/14 ianuarie 1918, era în Străşeni.
În cursul dimineţii de 13 ianuarie 1918, se produc următoarele două evenimente, menite să influenţeze dezvoltarea operaţiunilor proiectate.
1. La ora 10 s-a prezentat la Comandamentul Diviziei o delegaţie compusă din domnii Pelivan, director al afacerilor externe, Codreanu al căilor ferate şi Iancu, director la finanţe, prevăzuţi cu o scrisoare de recomandare din partea Marelui Cartier General Român. În urma conferinţei ce a avut loc s-a stabilit că după intrarea trupelor Diviziei în Chişinău să se dea tot concursul necesar Dl. Pelivan pentru restabilirea bunei rânduieli politice şi economice precum şi să i se satisfacă toate cererile, dacă nu vor fi contrare acţiunilor militare şi însărcinării speciale a Diviziei.
2. La ora 2.30 s-a prezentat o altă delegaţie sub conducerea domnului Erhan, preşedintele Consiliului directorilor basarabeni şi compusă din domnii Pântea, directorul afacerilor războiului şi din alţi delegaţi care au cerut deasemenea explicaţiuni asupra rostului trupelor noastre în Basarabia şi în special asupra intrării lor în Chişinău. Li s-a făcut cunoscut şi acestora că scopul venirii trupelor noastre nu este acela de a produce perturbaţiuni în rosturile interne ale noului aşezământ basarabean ci numai pentru restabilirea ordinei şi perfectei siguranţe a acelora care reprezintă interesele româneşti în acea parte. Delegaţia a plecat de la Comandamentul Diviziei complet satisfăcută.
Totuşi comandamentul neputând obţine de la aceşti delegaţi nici o declaraţie încurajatoare asupra modului cum va decurge operaţia ocupării, la ora 13.00 dă ordin trupelor ca să se pună în marş în ipoteza I-a fără însă a trage dacă nu vor fi atacate. Inaintarea brigăzilor s-a făcut conform ordinelor, fără nici un incident. La ora 18.00 trupele au ocupat Chişinăul.

14 ianuarie 1918 Cu începere de la 14 ianuarie 1918 Divizia se împarte pe detaşamente în jurul oraşului Chişinău pe o rază de 8-10 km pentru restabilirea ordinei şi asigurarea locuitorilor care începuseră să fie prădaţi de diferite bande provenite din foştii soldaţi ruşi.
16 ianuarie 1918 În ziua se 16 ianuarie 1918 detaşamentul Lt. col. Macovescu (III/R 57/58, şi una baterie Ion Ienculetşi un escadron) înaintând până pe înălţimile din jurul Benderului este primit cu focuri din oraş şi din satele ce înconjoară oraşul. Detaşamentul a atcat ocupând până în seara zilei pădurea de la N-V Bender. Comandantul detaşamentului văzând că nu poate ocupa oraşul cere ajutor diviziei. Se trimite în cursul nopţii de 16/17 ianuarie 1918 colonelul Meleca (comandantul Brigăzii 22 Infanterie) cu 2 batalioane şi o baterie pentru a veni în ajutorul Lt. col. Macovescu şi a cuceri Benderul.
18 ianuarie 1918 Detaşamentul col. Meleca transportat cu trenul până la Bulbaca unde debarcă în după amiaza zilei de 17 ianuarie 1918 se pune în marş spre Bender în dimineaţa de 18 ianuarie 1918. La ieşirea din satul Bulbaca este primit cu focuri din toate părţile de catre grupuri răzleţe de revoluţionari ruşi. Din direcţia Kalfa şi Gerbovacz coloana este bătută cu focuri de artilerie inamică. Se începe atacul satelor Kalfa şi Gebovacz, după 2 ore satele au fost cucerite, iar la Kalfa s-au capturat şi 2 tunuri.
19 ianuarie 1918 În ziua de 19 ianuarie 1918 se cucereşte Lipscanii, Borisovka şi Varniţa.
Comandantul detaşamentului cere noi ajutoare pentru a putea ocupa Benderul. Se trimit 2 batalioane din Brigada 21 Infanterie şi una baterie din Regimentul 21 Artilerie. Cu forţa a 5 batalioane, 3 baterii şi un escadron se proiectează atacul Benderului.
20 ianuarie 1918 Benderul este ocupat în noaptea de 20 ianuarie 1918 ora 5.00 prin surprindere. S-a capturat o mare cantitate de tunuri de diferite calibre (circa 800 de piese). În gara Bender se capturează aproximativ 300 vagoane şi 60 de locomotive.
23 ianuarie 1918 La 23 ianuarie 1918 bolşevicii atacă prin surprindere Benderul din toate părţile, populaţia civilă trece de partea bolşevicilor şi atacă trupele române. După o scurtă rezistenţă la podul de pe Nistru, trupele de sub comanda colonelui Meleca se retrag la vest de Bender. Numai în cetate rămâne un batalion român.
24 ianuarie 1918 Regimentul 3 infanterie şi 10 Vânători se pun sub ordinele Diviziei, cu Divizionul II / Regimentul 21 Artilerie.
25 ianuarie 1918 În ziua de 25 ianuarie 1918 se atacă Benderul, după ce se întăreşte Detaşamentul col. Meleca cu două batalioane din Regimentul 41/71 Infanterie. În ajutorul trupelor române de la Bender, Marele Cartier General trimite Regimentul 7 Roşiori cu o baterie. După ocuparea Benderului se formează un cap de pod în Ucraina în faţa oraşului cu scopul de a se asigura transporturile pe podul de pe Nistru. Dispozitivul trupelor, de la sfârşitul lunii ianuarie, rămâne acelaşi până la 17 februarie 1918, când se face o nouă regrupare. Cu începere din această dată gruparea forţelor Diviziei pe zonă va fi următoarea:
– Detaşamentul Bender: Brigada 22 Infanterie cu 3 (trei) baterii artilerie şi 2 (două) plutoane cavalerie;
– Detaşamentul Chişinău compus din Brigada 21 Infanterie (mai puţin 1 companie şi un pluton aflat la Orheiu); 3 (trei) baterii artilerie; 2 (două) escadroane cavalerie; Batalionul Pionieri;
– Detaşamentul Dubăsari cu 1 (un) Regiment Vânători; 2 (două) baterii artilerie; 1 (un) escadron cavalerie.
– Detaşamentul Orheiu format din: 1 (o) companie din Brigada 11 Infanterie; 1 (un) pluton mitraliere; 1 (un) pluton cavalerie. Regimentul de marş, execută paza şi supravegherea regiunii Călăraşi.

De la ocuparea Benderului şi până la sfârşitul lui februarie au fost schimburi de focuri de artilerie în zona oraşului, iar pe malul Nistrului şi prin satele din apropierea Nistrului au fost în continuu atacuri de bande bolşevice de mică importanţă.
25 februarie 1918 În ziua de 25 februarie 1918, între orele 01.40 şi 16.00 au trecut prin Chişinău spre Bender trenurile cu misiunea franceză ce părăsea ţara. Pe peronul gării se aflau prezenţi domnul general de divizie Istrati, comandantul Corpului 6 Armată, Statul Major al Diviziei 11 Infanterie, comandantul Brigăzii 21 Infanterie cu cei doi comandanţi de Regimente şi ofiţerii disponibili din detaşamentul Chişinău. Un batalion, cu muzica şi drapelul din Brigada 21 Infanterie, a dat onorurile. La intrarea trenului în gară muzica a intonat „La Marseillaise” iar trupa şi ofiţerii au izbucnit în urale nesfârşite.

Domnul general Berthelot după ce a fost salutat de domnul comandant al Corpului 6 Armată a trecut prin faţa drapelului şi a strigat „Sănătate copii” ceea ce a stârnit un adevărat entuziasm. După ce a trecut trupa în revistă, a adunat ofiţerii şi le-a ţinut o cuvântare plină de emoţiune, spunând că întreaga misiune (franceză) părăseşte ţara cu inima plină de durere dar că şi acolo, vor lucra nu numai pentru Franţa ci şi pentru România. Strângând mâna fiecărui ofiţer în parte, domnul general Berthelot a făcut apoi cerc, arătând din nou cât de trist se simte de această despărţire. Din fiecare companie au fost prezentaţi apoi câte 4 soldaţi din cei mai vrednici cărora domnul general Berthelot le-a ţinut o scurtă cuvântare promiţându-le că după încheierea păcii se va simţi mândru să revină în ţara al cărei cetăţean de onoare este, pentru a reîntâlni soldaţii cu care a luptat pentru victoria comună. Apoi strângându-le mâna la fiecare le-a spus că acest semn de dragoste ostăşească să fie dus de ei în mijlocul fiecărei companii.

După terminarea acestei ceremonii, impunătoare prin simplitatea ei, domnul general Berthelot şi-a luat rămas bun de la ofiţerii de faţă iar trenul s-a pus în mişcare în sunetele marşului „La Marseillaise” şi în uralele nesfârşite ale trupei şi ofiţerilor. În tot timpul 2 avioane din escadrila flotilei a 4-a au zburat deasupra gării Chişinău şi au însoţit trenul în marş. Cele 5 trenuri cu întreaga Misiune Franceză şi aliată din România au trecut Nistrul pe la Bender spre Odessa în cursul zilei de 25 februarie 1918, la orele 0.20; 2.00; 5.07; 9.15; şi 18.59.

Corpul 6 Armată face cunoscut că trenurile cu Misiunea Franceză trebuie să treacă Nistrul înaintea trupelor germane care înaintează prin Bender cu destinaţia Ucraina. Pe lângă aceasta trebuie să se pună cât mai mare spaţiu între ultimul tren al Misiunii şi trupele inamice. În acest scop se iau măsuri de distrugeri de poduri pe itinerariul ce urmează detaşamentul care vine de la Reni, în aşa fel ca să nu poată ajunge la Bender înainte de 28 februarie 1918. În caz că la sosirea trenurilor se vor găsi în Bender trupe inamice, trupele noastre le vor împiedica, la nevoie chiar cu forţa să atace aliaţii.
26 februarie 1918 În ziua de 26 februarie 1918 soseşte primul detaşament german, tare de 2.000 de oameni armaţi cu mitraliere, aruncătoare de bombe, transportat în 160 de camioane auto şi 18 autoturisme. Detaşamentul are destinaţia Odessa.
27 februarie 1918 Marele Cartier General cu ordinul nr. 7050 trimite instrucţiunile asupra demobilizării Diviziilor 11, 12, 13, 14 şi 15. Aceste instrucţiuni prevedeau următoarele (în extras): „Urmând a se executa demobilizarea Diviziilor 11, 12, 13, 14 şi 15 se vor lua următoarele măsuri: 1. Efectivele se vor reduce după cum se arată (mai jos): Infanteria – 4 regimente a 3 batalioane, cu un efectival regimentului de 250 trupă şi 80 cai; Artileria – 1 regiment de tunuri de 10 baterii (dintre care o baterie de 53 mm). Efrectivul regimentului: 528 trupă şi 370 cai; 1 regiment de obuziere de 5 baterii(dintre care una de mortiere de tranşee); efectivul regimentului: 278 trupă şI 210 cai; Serviciile divizionare – Divizionul de coloană muniţii, ambulanţa divizionară cu coloana de brancardieri şi coloana de subzistenţă se dizolvă. Cartierul Diviziei, Cavaleria divizionară, Batalionul de pioneri se păstrau deocamdată efectivele de război.

Col. (r) Dr. Constantin Moşincat
– Va urma –

SURSA: http://www.art-emis.ro/istorie/4176-1918-divizia-11-la-chisinau-1.html

–––––––––––––––––––
[1] http://www.timpul.md Cultură -Istorie. Instaurarea comunismului în Rusia, la 7 noiembrie 1917, nu a fost – câtuşi de puţin – un act spontan, ci rezultatul unui amplu proiect secret („Planul Marburg”), pregătit minuţios în afară Rusiei. Şi finanţat generos de marii „bancheri internaţionali”
[2] Revista România Militară, nr. 1/1934, p.103. Unele personalităţi militare, care au decis soarta unor campanii militare, cum a fost cazul generalului Ludendorff, nu au avut stenografi ataşaţi, fapt pentru care foarte multe informaţii de pe frontul românesc lipsesc.
[3] Tratatul de la Brest-Litovsk între Rusia și Puterile Centrale, a marcat ieșirea Rusiei din război. Delegația germană a fost condusă de Max Hoffmann, comandantul Frontului de Răsărit german, (Oberkommando-Ostfront). Delegația rusă a fost condusă de Lev Troțki. Agasat de cererile germane pentru cesiuni teritoriale, şeful delegației rusești, a anunțat, la 10 februarie 1918, retragerea Rusiei de la masa tratativelor și a declarat „lipsa războiului – lipsa păcii”. Troțki susţinea că bolşevicii au acceptat tratativele de pace în speranța ridicării muncitorimii din Europa Centrală în sprijinul statului proletar rus. Reintoarcerea lui Trotki la masa tratativelor s-a datorat omului care l-a sprijinit: colonelul Edward Mandel House, nimeni altul decât mâna dreaptă a lui Wilson. În 1917, House, sustinut de bancherii Iacob Schiff şi Paul Warburg – l-a expediat pe Trotki, cu un grup de 276 de oameni instruiţi, in Rusia cu misiunea de a-i aduce la putere pe bolsevici.
[4] Constantin Moşincat, Neculae Moghior, Ion Dănilă, Din întuneric un soare nou răsare, Basarabia 1918, Ed. GP, Oradea, 1997,
[5] Pentru detalii vezi şi Constantin Moşincat, Dinpoarta sărutului cu dragoste de ţară, Ed. Cogito, Oradea, 1996, Constantin Moşincat, Divizia 11 Infanterie pe frontul întregirii, Ed. Tipo MC, Oradea, 2006, Constantin Moşincat, Ordine de zi şi de operaţii, Ed. Tipo MC, Oradea, 2011

Publicat în DOCUMENTE DE ARHIVĂ, LUPTA PENTRU ADEVĂR, MARI ISTORICI | Lasă un comentariu

UN MINUNAT ZIARIST RUS DESPRE SĂRBĂTOAREA VICTORIEI DE 9 MAI

Publicat în DOCUMENTE DE ARHIVĂ, IN MEMORIAM, ISTORICII ŞI ISTORIA ÎN IMAGINI VIDEO, LUPTA PENTRU ADEVĂR, MARI ISTORICI | Lasă un comentariu

GRIGORE GRIGORESCU: Oligarhia,democrația-demonia și monarhia

Oligarhia,democrația-demonia și monarhia

(teze, ipoteze şi metereze)

Un conducător politic al tinerimii spunea că scopul misiunii

sale este de a ”împăca România cu Dumnezeu”. Iată o formulă mesianică. Mircea Eliade

    Pentru o Românie liberă – oricând, oricum, oricine – contra oricui.

Eugeniu Carada

Încetaţi să vă mai plângeţi de ţara voastră.

…sunteţi în cea mai bună situaţie istorică de 500 de ani încoace.

Kenneth Jowitt

Profetul spiritual național

Legendarul căpitan național Corneliu  Codreanu a reușit să materializeze profeția voievodală eminesciană: „Faceţi o uriaşă reacţiune morală, o revoluţie de idei în care ideea de „românesc” să fie mai mare decât „uman”, „genial”, „frumos”. Mircea Eliade diviniza: Un conducător politic al tinerimii spunea că scopul misiunii sale este de a „împăca România cu Dumnezeu”. Iată o formulă mesianică… ” Pentru marea împăcare a României cu Dumnezeu, Corneliu Codreanu a fost sacrificat de fatalitatea bolșevico-nazistă. După satanizarea  bolșevică, numai Casa  Regală – la temelia existenței căreia stă dictonul latin „Nimic fără Dumezeu!” –mai poate face posibilă reabilitarea și reîmpăcarea României cu Dumnezeu ori – coșbucian simțind și năzuind: „Spre Domnul țării gândul  De-a pururi noi avându-l, Sus inima, români!”. Deoarece încă Platon ne avetiza că sunt trei forme degenerate de guvernământ: tirania, oligarhia și democrația, referențialulipotezelor și tezelor noastre ar fi: teocrația depolitizată (decrimnalizată), elita meritocratică, etnospritualitatea decapturată, democrația optimizată – ocârmuite de monarhia luminată- vareîmpăca România cu Dumnezeu.

Profețiile pandoriștilor pierdanți

Prin 2002,  publicam în paginile săptămânalul literar sintagma – Infern dantesc pe pământ românesc. Evident, disperam și originalizam deprimat de pesimismul unei cărți  păunesciene. Aroma ambelor parfumuri persista iritant, dar efectul lor insignifiant s-a amplificat terifiant după lectura eseurilor „A murit Umberto Eco” și „Cutia Pandorei în milioane de exemplare” lui Eugen Lungu („Revista literară”, nr. 5, pag. 6-7) -predoslovia coșmarului neoinfernului… planetar. Evoluăm, nu cochetă. Nu zăbavă și le-a amplificat cu alte monumentalități: „…Cioran legionar și profascist…” („Revista literară”, nr. 6 (pag. 6-7), aprofundat arhideprmant de T. Baconschi: „elita interbelică a căzut în capcana legionarismului (un populism fascizant, anti-democratic”, 14 iulie 2017.

(Ne)contextual, evocăm altă ascensiune spectaculoasă – de la potcovăria-puricăria cu V. Matei în paginile „Flux”-iste până la imaginarul infernului Europei la cravată decimată, inclusiv și prin neNobelizarea lui U. Eco pur piraterească de către academicienii suedezi (surzi-absuri valoric), cutia Pandorei în milioane de exemplare ascunse-n buzunare pentru comercializare… Apoi aprofundaabdicarea literară prin polemica cu antiAndrei Țurcanu în„Revista literară” din nr. 6, fluturând public cu satisfacție sațioasă-savuratoarepăcatele oponentului ireconciliant-ireductibil.

Cu o zi înainte, de pe baricadele finaniare,se lansa și haiducea Ion Sturza cu milionari-fanari și alți emisari (komisari) bizari? Sperăm că scrim, prorocim – nuamețim și nudisprețuim. Dar infernul nu obosește,ne zâmbește și-nflorește… Ne-am transformat  oare în bocitoare violatoare în fuste literare, financiare, estetizatoare… noncerebrale? Ne-ntrebăm, nu justițiarizăm și nu infernalizăm. Se știe din vecie, nu de la vrednica vremelnicie – Dante din „Divina Comedie”rămâne axiomatic: după coborârea în Infern, traversează Purgatoriul, urcă Paradisul spre divinizare… Altfel pesimizăm, degradăm ori terorizăm și sucombăm.

În seara aceleiași zile, C. Cheianu predica (haiducea) în emisiunea sa „Mai pes curt” tot sub lozinca bumerang-ștreang: Plahotniuc a deschis cutia Pandorei.Să fie oare invazia și inflația pandoriștilor pierdanți ori pirații politici imperiali?

Noua teroare mondială… națională

Kenneth Jowitt -în capitolul “Noua dezordine mondială”, scria: marile seisme din 1989 fac parte dintr-o mutație genetică, sfărâmarea unei întregi civilizații,.. Respingândtriumfalismul occidentalist, spre deosebire de Francis Fukuyama, de exemplu, sau întreaga cohortă de tranzitologi, K. Jowitt nu a fost convins că umanitatea a ajuns, de o manieră marxistă sau hegeliană, la acel prag al reconcilierii cu sine în figura democrației liberale (V. Tismăneanu). Să fie un geopoliticianism defect, diversionist ori impotent? Răspunsul ni-l oferă Henry Kissinger: „Săptămâna viitoare nu va fi nicio criză. Agenda mea e deja completată“ – iată splendoarea și oroarea (clarobscuritatea) bucătăriei geopolitice mondiale seculare. Problema-i simplă: cât va continuahegemonismul  american, mercantilismul occidental, paranoismul slav și fanatismul oriental (islamist)?Pare romantică ori ignorantă profeția lui Nicolae Milescu-Spătarui: Steaua Orientului luminează Occidentului?Ca și cea solgenițaină: „Să ieșim din minciună!”, deoarece „Suntem victima de serviciu a Europei „civilizate” (D. Puric).  Bancagii Brexit-uluiofereau  soluția perpetuă: Cine a câştigat în urma Brexitului?  SUA -dolarul s-a întărit, iar China a pierdut. La o ședină, Creangă fusese întrebat cum votează?: – Sunt pentru contra. În 1980, după intrarea Angliei în UE, aceștea au difuzat un filmuleț comico-cinic. Ministrul de externe era întrebat dacă-i pro ori contra UE? A răspuns exact ca Ion Creangă. Apoi argumenta belicos: 500 de ani Anglia a luptat pentru dezbinarea Europei din exterior. N-a reușit și a intrat s-o dezbine din interior. – Cât cinism? – i s-a reproșat ministrului. –  Noi îi zicem diplomație.

Darjudecățilenoastredin ultimii ani lecontesteazărecentautopie hegemonială gorbaciovistă deconspirată: prin „dărâmarea” ziduluiBerlinului (9noiembrie 1989),unificareaGermaniilor, revoluțiile înEstulEuropeietc. –URSSurmăreasă devină hegemonulEuropeUnite… La 16 iulie 1990, se produce o nouă întâlnire Helmut Kohl – Mihail S. Gorbaciov (la Jeleznovodsk) – unde reactivează eterna alianţă ruso-germană pentru a anihila hegemonia mondială americană de circa un secol.

Oricum ar fi, noi suntem pentru „o Românie liberă – oricând, oricum cu oricine – contra oricui” (Eugeniu Carada), iar „Cine în această privire nu e cu noi, e contra noastră”  (Mihai Eminescu, 1879).

Cadrul educational național sacrificat de cel imperialКонец формы

 

Moldova – model de succes pentru statele Parteneriatului Global pentru

Educaţie,Corina Fusu,  Ministerul Educației , 1.7.16

Adevăr (arhi)nerecunoscut: instruirea și educația adecvată poate exista și funcționa numai într-un statnormal (măcar partial). Pretinsa statalitate nonromânească moldovenească, ca și fostul lagăr socialistdemocratizat-neocolonizat, esteo entitateimorală (criminală), omofobă, unde etnogenocidul este primul și ultimul scop.Desigur,decriminalizarea-i problemăcapitală globală:separarea politicienilor, monarhilor,conducătorilor statelor și patriarhilor religiilor de crima organizată internațională colonială (teroristă). Numai astfel  putemelabora, discuta și promova politicile educaționale viabile (durabile). Până atunci, strategia educațională națională trebuie axată pe geopolitica reală militară protectoare și mentalitatea învingătoare – asistateinformational,economic, teologic, spiritual-moral… Dar, mai întâi, militar.

Actualmente, Codul educational national este substituit de cel imperial și avem un autoasainat asigurat. UniversitarulAndrei Munteanu, înmeditațiileinaugurale de la  „Tribuna viitoristă” de la 11 iunie, tocmai din China, unde conferențiază,afirma: „Trebuie să schimbăm gândirea critică pe gândirea economică. Dacă Anglia și SUA a dublat veniturile populației în 50 de ani, apoi Chinaîn 9 ani”.În cele din urmă, economia asigură splendoarea socială națională. Mihai Eminescu argumenta axiologic: “Calităţile morale ale unui popor atârnă – abstrăgând de climă şi de rasă – de la starea sa economică… Deci condiţia civilizaţiei Statului este civilizaţia economică“. Totuși, nu-i ometaforă țuțiană speculativă teza: cu rușii se poate vorbi numai cu arma atomică etc.

Cu toate că Franța ultimului secol oferă exemplul pacifismului luminat – substituientul militarismul istoric criminal, inclusiv cel multicutural.

Domnul a dăruit  României o geografie unicală și o istorie bestială ori ne-a pedepsito istorie fără glorie?Dar înțelepciunile solomoniene ne contrazic iremediabil:„Nefericirile sunt alegerile noastre. Sărăcia – este creația omului. Învinovățind pe cineva, îți pierzi puterea”.

iulie 2016

 Rusia stalinistă (putinistă) satanizată

Occidentul cunoaștea din 1956 tragicul adevăr: Stalin era deconspirat încădin anii 1930 că fusese agent țarist, turnătorulși torționarul revoluționarilor. Încercând să-l anihileze, i-a decapitat pe toți, apoi milioane de oameni… Care-i morala? Convenea marilor lumii.Un proverb persan consensual: „Patru lucruri avem mai mult decât credem: defecte, datorii, ani şi duşmani” ori – nimic nou sub soarele dostoievskian: „Vremurile noastre sunt vremea mediocrităţii, a lipsei de sentimente, a pasiunii pentru incultură, a lenei, a incapacităţii de a te apuca de treabă şi a dorinţei de a avea totul de-a gata”.

Rămâne mereu valabilă profeția eminesciană din secolul XIX: „Un stat român înconjurat de state slave… este o nenorocire,..”. Ilustrul etnoprofesor Dan Puric rostea în amvonul Ateneului Român predica  „Sufletul Românesc”: e aproape o nefericie că ne-am născut aici, iar Lidia Istrati pecetluia: Să te naști la o margine de țară românească e ca și cum ai fi condamnat la moarte… În secolul XXI, George Friedman, președintele Stratfor, ne avertiza încrezător: “Interesele externe ale SUA după Primul și al doilea Război Mondial și Războiul Rece au vizat relațiile dintre Germania și Rusia deoarece, dacă se unesc, reprezintă singura forță care poate să ne pună în pericol. Scopul nostru principal este să știm că acest lucru nu o să se întâmple niciodată!” Dariată că la 7 iulie 2016, George Damian ne anunță apocaliptic: „Condominiul ruso-german asupra Europei prinde aripi la Chișinău”.

Cineva recent ne lumina ori ne întuneca?: „Romănii inteligenți trebuie să conștientizeze faptul că Romănia a greșit de două ori față de Rusia:  alipirea Basarabiei în 1918 și invadarea URSS în 1941… Trebuie asumat sloganul: „Mereu cu Europa, niciodată împotriva Rusiei!” Nici mai mult, nici mai puțin: numai noi greșim? Un balamuc balcanic, bizantin și levantin,.. Însă – conform unei fabulații, suma inteligenței pe pământ e stabilă, iar numărul populației descrește, deci avem șansa să devenim mai inteligenți?  Suportul necesar ni-l vor acorda geopoliticienii – practicieniiV. Pavlicencu, A. Șalaru,  A. Apostol, O. Țăcu,teoreticieniiIg. Munteanu, S. Mocanu, A. Guțu, M. Cernencu etc.

Marile adevăruri… neadevărate sugrumate?

Să evaluăm foarte atent și exigent catastrofapățită în ultimile decenii politice: am ratat și profanat posibilul și imposibilul. De ce?  Mai întâi și-n primul rănd – toți, dar absolutamente toți liderii,erau agențiracolați, sacrificați și anatemizați (penali venali): Snegur, Lucinschi, Roșca, Filat, Leancă, Sandu, Năstase etx. Ultima momeală otrăvită – după Independență, Frontul Popular, Podul de flori etc. – pentru a ne distuge, este miliardul ciordit întru a ne aduna sute de mii în PMAN și a ne anihila politic, civic, diaboliza elita politică națională precară.S-a reușit perfect.

Totul este perfid programat și draconic implementat, iar noi suntem sclavii insalvabili ce pășim pe căile politice pierdante? Să învățăm a gândi și acționa strict (geo)politic, nu paleolitic, mioritic ori eroic…

Republica este cea mai coruptă fiindcă avem cei mai mulți… juriști. Nicolae Misail delibera ori culpabiliza irevocabil breasla justițiarilor: Cei care au trebuit să fie al patrulea val de renaștere națională și de consolidare a democrației sunt juriștii. Dar ei sunt lipsă, este o trădare a acestei tagme. Au trădat independența și idealurile, prin faptul că mușamalizează furturile, fărădelegile”. Trebuie săfim obiectivi:toate tagmele au abdicat din destin,   deoarece au fost trădate de elita intelectuale trădătoare prin definiție. Ne explică cineva care-i scopul acestor scrieri monografice distractiv-subversive intelectuale?: Vladimir Tismăneanu, Marius Stan, Dosar Stalin. Genialissimul genialissim, Ediția a II-a, 2016. Apoi elegantul subiectivism al lui Vladimir Nabokov  (multiplicat de M. V. Ciobanu): Rusia „a fost nenorocită de doi „Ilici”, V. Ilici Lenin şi I. Ilici Oblomov. Adică de o idee socialistă care „a cuprins masele” şi de trândăvia criminală a celor care trebuia să administreze economia şi cultura ţării: aristocraţia ei. Elita”.  „Ilicii” erau executorii (simpli „prim-miniștri”), dar plătitorii și comanditarii prăbușirii și păngăririi Rusiei – cine au fost și care le erau scopurile sacramentale din subteran?Leopold Kohr ne oferea răspunsul univoc încă în 1957 în cartea „Căderea naţiunilor”: Statele mari reprezintă un rău pentru economie şi pentru societate.

            Unde ne este Proiectul de Țară?

…și politicienii promotori? Asta-i problema. Ori jucăm scamatoria banii și țiganii? O eventuală paradigmă a lui poate fi ipoteza lansată de autorii unui cunoscut portal național:  „Acceptați o guvernare naționalist-ortodoxă, după modelul Mareșalului Ion Antonescu și Mișcării Legionare, și salvămȚara de mafie politică și trădători de Neam și Țară!”  Inevitabil și indiscutabil, fiind ocârmuită și ocrotită de Regele României. Șansele ne-au fost oferite cu mărinimie de istorie. Prin 2011, B.  Delvaux lansa paradoxul dialectic: crizele oferă oportunităţi pentru dezvoltare şi inovare. Biblia geopolitică românească dimnească o moștenim în pastorala  „Paștele” de Eminescu. liturgia lui C. Codreanu cu „Testamentul”,„Testamentul” lui I. Antonescu,  „Ideia națională” de O. Goga, Scrisoarea lui I.L. Caragiale către Al. Vlahuță”Încotro Alecule?” din 1894, strălucitul eseu eliadean „Piloții orbi” etc. – constituie manifestul de aur al geopolitici naționale, care ne-ar asigura să evităm„gestapoul democrat(ic)”(Dorin Tudoarn) ori demonia democrației.

Grigore   Grigorescu

iulie-august 2016

Publicat în ADEVĂRUL ÎN ARTĂ, LUPTA PENTRU ADEVĂR, PLACATE ŞI CARICATURI ISTORICE | Lasă un comentariu

Igor Dodon – un arlechin al clasei politice basarabene

Conform DEX, arlechin înseamnă: 1. „Personaj comic din vechea comedie italiană, înfățișat întotdeauna într-o costumație pestriță și viu colorată” („bufon”, „paiaţă”), dar, totodată, mai înseamnă şi 2. „Om (politic) fără principii, care a trecut prin mai multe partide politice”. Cunoscând cariera politică a lui I. Dodon şi analizând recentele demersuri ale lui, putem conchide că ambele calificative, oferite de DEX, i se potrivesc de minune. Să exemplificăm.
1. Pe data de 17 martie 2017, Igor Dodon a mers la Moscova şi s-a întâlnit cu Preşedintele Federaţiei Ruse, Vladimir Putin. Aşa cum relatează presa, I. Dodon l-a aşteptat patru ore pe V. Putin, ceea ce, bineînţeles, este un gest jenant pentru un şef de stat (I. Dodon). Dar nu-i bai: ambii sunt preşedinţi, doar că unul din ei conduce o mare putere mondială (V. Putin), iar altul (I. Dodon) – un stat artificial, creat de stalinişti în 1940, pe teritoriu românesc, anexat de U.R.S.S., şi care – stat -, ca întindere teritorială, este mai mic decât multe gubernii ruse[1]. Aşa că supărarea nu e mare, am putea spune – nici nu este.

În cadrul celei de-a doua întâlniri Dodon-Putin, în calitatea lor de preşedinţi de state, deosebit de interesant a fost „cadoul” adus de şeful de stat al Republicii Moldova şi oferit omologului său rus. Dodon spune: „Astăzi eu v-am adus un cadou. Dvs. aveţi o colecţie personală de vinuri la Cricova. [O aveţi] încă din 2002 sau 2003[2]. Eu v-am adus câteva zeci de sticle de vin din colecţia Dvs. personală…” Zâmbind, V. Putin intervine: „Din colecţia mea, mi-aţi adus cadou?”[3]. I. Dodon nu a răspuns la întrebarea lui V. Putin, ci şi-a continuat discursul triumfalist, referitor la cât de bune au devenit raporturile ruso-moldoveneşti de la venirea lui la putere.

Cazul este de-a dreptul şocant. Imaginaţi-vă: vecinul dumneavoastră, fără voia dumneavoastră, întră în livada dumneavoastră, adună o căldare cu mere, de pildă, vine la dumneavoastră. şi vă spune: „Vecine, am adunat o căldare cu mere din livada matale şi ţi le-am adus cadou”. Dumneavoastrăce veţi zice? Sau dacă la Igor Dodon ar intra în casă un prieten de-al lui, ar lua din dulap o cămaşă şi i-ar întinde-o, zicând: „Din colecţia matale de cămăşi, Igor Nicolaevici, ţi-am adus un cadou!”. Ce ar zice Igor Nicolaevici Dodon? Pentru că asta a făcut I. Dodon: din colecţia personală, oferită de V. Voronin liderului de la Kremlin[4], fără ca să-l întrebe pe V. Putin, stăpânul colecţiei de sticle de vin, depozitate în subteranele de la Cricova, Dodon a luat şi a adus la Moscova câteva zeci de sticle de vin. Aducându-le, el le-a prezentat drept „cadou” din partea preşedintelui Republicii Moldova. Lui I. Dodon nu i-a trecut prin cap să ia nişte vin de la el, din Sadova, sau din propriile lui colecţii, ale lui Dodon, dacă le are, şi să le ofere liderului Federaţiei Ruse drept cadou.
Mare ruşine!

2. Cu o zi mai devreme de a pleca la Moscova, la 16 martie 2017, I. Dodon i-a adresat primului ministru al Republicii Moldova Pavel Filip o scrisoare în care a cerut eliminarea din programa şcolară a obiectului de studiu „Istoria Românilor” (greşit: obiectul care este predat astăzi în şcolile din Republica Moldova se numeşte „Istoria Românilor şi Istoria Universală”) şi introducerea, în locul acesteia, a disciplinei „Istoria Moldovei”. În calitate de „argument” I. Dodon recurge la o minciună sfruntată, cum că: „În cei 25 de ani de existență a Republicii Moldova ca stat independent, nouă, cetățenilor acestei țări, ni se impune o concepție ce nu recunoaște poporul moldovenesc și statalitatea lui”. Este de prisos, cred, să insist asupra tezelor cominterniste, cum că România ar fi fost un stat „multinaţional”, iar românii din Basarabia ar fi fost o „naţiune” aparte – „moldovenească”-, care vorbeşte o limbă deosebită de cea română, – limba „moldovenească” etc. În ceea ce priveşte Statul Republica Moldova, de la proclamarea Independenţei faţă de fostul Imperiu sovietic până în prezent, istoria acestuia este suficient de bine expusă în programele şcolare şi în manuale de istorie.

În privinţa numitei „Istorii a Moldovei” nu e secret pentru nimeni că această viziune separatistă faţă de istoria Neamului nostru românesc este împărtăşită de Partidul Socialiştilor din Republica Moldova (P.S.R.M.), al cărei lider a fost (iar acum este neformal) I. Dodon. Este dreptul membrilor şi simpatizanţilor P.S.R.M. să considere că trecutul nostru poate fi redus doar la Istoria Moldovei. Asta, însă, nu înseamnă că socialiştii, inclusiv I. Dodon, pot impune această ideologie a lor (ideologie de partid) întregii populaţii, aflate în spaţiul Pruto-nistrean. Articolul 5 al Constituţiei Republicii Moldova stipulează limpede: „Nici o ideologie nu poate fi instituită ca ideologie oficială a statului”. Asta se referă direct la tentativa lui I. Dodon de a ne impune „ideologia” moldovenismului primitiv şi agresiv drept ideologie de stat, primul pas fiind înlocuirea obiectului şcolar cu o denumire de compromis „Istoria Românilor şi Istoria Universală”. Este de compromis, pentru că în mod firesc, în instituţiile de învăţământ din R. Moldova ar trebui studiate două obiecte separate – „Istoria Românilor” şi „Istoria Universală”.

Amintim domnului I. Dodon că în scurta noastră istorie ca stat „independent”, au mai fost cazuri de înlocuire a „Istoriei Românilor” cu o istorie falsificată, ideologizată, numită „Istoria Moldovei”. În primăvara şi toamna anului 1995, zeci de mii de protestatari au fost capabili să oprească iniţiativa neinspirată agrarienilor de a introduce în şcoli numita „Istorie a Moldovei”. Şi dacă ne amintim bine, Partidul Democrat Agrar de atunci era mult mai puternic decât P.S.R.M. de astăzi. Iar Comitetul Republican de Coordonare a Grevei Generale nu a fost dizolvat de nimeni şi nu s-a autodizolvat. Închei cu o frază, ce-i aparţine actualului preşedinte socialist al Republicii Moldova: „Nu vă jucaţi cu focul!”
19 martie 2017

Prof. univ. dr. hab. Anatol Petrencu, Chişinău

Grafica – I.M.

SURSA: http://art-emis.ro/jurnalistica/4094-igor-dodon-un-arlechin-al-clasei-poloitice-basarabene.html

–––––––––––-
[1] Actuala Republica Moldova are o suprafaţă de 33, 8 mii km², în comparaţie, de exemplu, cu Regiunea Tiumen – 554,1 km², sau Regiunea Tomsk – 316, 9 km², sau Regiunea Omsk – 141, 1 km².
[2] Atenţie! Dl I. Dodon, ori nu s-a documentat, ori s-a documentat, dar nu a reţinut data exactă când i s-a făcut acest cadou lui V. Putin.
[3] http://dodon.md/provyol-vtoruyu-ofitsialnuyu-vstrechu-v-etom-godu-s-prezidentom-rossijskoj-federatsii-vladimirom-putinym/#next – accesat pe 19 martie 2017
[4] Câţiva dintre cei mai puternici oameni de pe Planetă, Vladimir Putin sau Angela Merkel de pildă, îşi păstrează în beciurile străvechi colecţiile personale.
Vezi: http://www.digi24.ro/special/reportaje/reportaj/reportaj-cricova-orasul-subteran-cu-un-milion-de-sticle-de-vin-si-120-de-kilometri-de-strazi-558895 (accesat pe 19 martie

Publicat în DOCUMENTE DE ARHIVĂ, LUPTA PENTRU ADEVĂR, MARI ISTORICI | Lasă un comentariu

CONFERINŢĂ ŞTIINŢIFICĂ LA CHIŞINĂU: MOŞTENIREA OPEREI HASDEIENE ÎN PERSPECTIVA ACTUALITĂŢII

Publicat în DOCUMENTE DE ARHIVĂ, IN MEMORIAM, LUPTA PENTRU ADEVĂR, MARI ISTORICI | Lasă un comentariu

ACORDURI MUZICALE DE EXCEPȚIE: SALVATORE ADAMO

Publicat în ACORDURI MUZICALE CU POEZIE, ADEVĂRUL ÎN ARTĂ | Lasă un comentariu

„Ard malurile Nistrului.”

„Ard malurile Nistrului.”

„Ard malurile Nistrului” – reportaje de război de pe Frontul de Răsărit
(iulie-august 1941)

1425644_450692635048899_191161277_nAn de an amintirea celui de-al Doilea Război Mondial isterizează lumea de la Est de Nistru. Mai ales în preajma zilei de 9 mai. Mai ales pe ruși. Privesc reportajele de pe canalele TV rusești și mă îngrozesc. Propaganda rusească nu se dezminte: mistifică, falsifică, ocultează ce nu-i convine și, ceea ce-i mai dramatic, îi isterizează și-i fanatizează pe cetățenii propriei țări. Cui prodest?, apare fireasca întrebare. Răspunsul este univoc: nimănui, cu excepția clasei politice, aflate la cârma Rusiei. Doar fanatizând poporul Kremlinul își poate oarecum justifica exorbitantele cheltuieli de înarmare pe fundalul unei penurii materiale in crescendo. O parte dintre jurnaliștii ruși, pentru a fi cât de cât credibili, operează cu jumătăți de adevăr. În ceea ce privește istoria celui de-al Doilea Război Mondial, istoriografia sovietică, dar și cea contemporană, niciodată nu au mers cu adevărul până la capăt, pentru că acest lucru n-a convenit, nu poporului rus, ci guvernărilor ruse etern bolnave de supremație.
Pe protagonistul rândurilor de mai jos, scriitorul român Constantin Virgil Gheorghiu, problema „jumătăților de adevăr” l-a preocupat încă din fragedă tinerețe. Angajat corespondent de război la Secția de Presă și Propagandă, imediat după celebrul ordin al lui Ion Antonescu „Ostași, Vă ordon: treceți Prutul!”, pleacă pe front de unde trimite reportaje pentru ziarele din Țară, reunite apoi în volumul „Ard malurile Nistrului” (1941). Cu o prezentare de Tudor Arghezi, cartea a suportat patru ediții într-un singur an! Popularitatea reportajelor de război ale lui Constantin Virgil Gheorghiu se explică nu doar prin talentul de narator înzestrat cu un excepțional spirit de observație, ci și prin încercarea de a nu opera cu jumătăți de adevăr, ci de a fi cât mai exhaustiv și mai obiectiv cu putință în redarea evenimentelor. Am zis „cu putință”, pentru că presa de atunci era angajată și, pe timp de război, nici nu se putea altfel. În Ultimul cuvânt al Mareșalului Ion Antonescu, rostit la 31 mai 1946 în timpul simulacrului de judecată, acesta spune, printre altele: „Presa n-a fost liberă, era război. Permiteam să se publice numai evenimentele și faptele, fără polemici, care la noi ajung triviale”. (Gh. Buzatu, România cu și fără Antonescu, Editura Moldova, Iași, 1991, p.336). Tânărul jurnalist (când a plecat pe front, Constantin Virgil Gheorghiu avea 24 de ani) a făcut tot posibilul ca în reportajele sale să redea doar evenimentele și faptele și numai arareori le comenta succint, atunci când nu-și putea stăpâni revolta la văzul atrocităților și sălbăticiilor la care s-au dedat sovieticii în timpul retragerii din teritoriile ocupate. Peste ani, autenticitatea reportajelor din „Ard malurile Nistrului” l-a determinat pe Marin Preda să le utilizeze ca sursă documentară la scrierea excepționalului său roman „Delirul”, care a văzut lumina tiparului în anul 1975, stârnind mare vâlvă în România ceaușistă. Dar, până atunci, o și mai mare vâlvă a stârnit în Occident romanul lui Constantin Virgil Gheorghiu „Ora 25”, apărut în 1949 la Paris, unde se exilase autorul după tragicele evenimente din 23 august 1944. Cartea a fost tradusă în peste 40 de limbi, cu un tiraj de 600000 de exemplare vândute în câteva săptămâni. (Tudor Nedelcea, Constantin Virgil Gheorghiu – Orele culturii române, http/melidonium.ro/2012/08/24/constantin-virgil-gheorghiu-orele-culturii-romane/. Și doar în România, țara sa natală, romanul „Ora 25” n-a putut fi editat decât tardiv, abia în anul 1991. Cauza? Anticomunismul constant al autorului și dragostea, constantă și ea, pentru Basarabia și Nordul Bucovinei, pe care le-a cunoscut încă din copilărie și adolescență. (Constantin Virgil Gheorghiu a învățat 7 ani la Liceul Militar „Regele Ferdinand” din Chișinău, transferat apoi la liceul cu același profil din Cernăuți).
După succesul fulminant al „Orei 25”, diaspora „română” din Franța a descoperit, stupefiată, că autorul celebrului roman este… „antisemit”. Dovada acestui rușinos calificativ s-a dovedit a fi cartea de reportaje de război „Ard malurile Nistrului”. Imediat, autorul s-a pomenit în centrul unui mare scandal și al unor grave acuzații din partea intelectualilor români din exil, dar și din partea intelectualilor francezi de stânga, marea majoritate a acestora fără a citi reportajele și fără a le analiza din perspectiva timpului în care au fost scrise. (Din câte știu, cartea n-a fost tradusă în nicio limbă – n. a.). I-a întors spatele până și traducătoarea „Orei 25” în limba franceză Monica Lovinescu, cu care autorul așa și nu s-a mai putut împăca până la moarte. Calomniatorii au reușit să-l determine și pe Mircea Eliade să-și repudieze admirabila prezentare, pe care o publicase în ziarul „Uniunea Română” din Paris, în martie 1949, din care cităm: „N-am citit nimic, în nicio literatură, care să se apropie, cât de departe, de teroarea istoriei pe care o îndură personajele Dumitale. Consider „Ora 25” una dintre cele mai mari cărți ale generației noastre, din toate țările”. (Mircea Eliade, Împotriva deznădejdii, Editura Humanitas, București, 1992, p.37-39). Iar prefațatorul romanului, filosoful și omul de cultură francez Gabriel Marcel, l-a somat pe Constantin Virgil Gheorghiu să-și renege cartea de reportaje „Ard malurile Nistrului” și să-și facă mea culpa. Deși autorul reportajelor n-a făcut nici una, nici alta, mai târziu cei doi, totuși, s-au împăcat. Poate că i-a împăcat romanul autobiografic „Omul care călătorea singur” (1954), considerat de critica literară cea mai bună carte a lui Constantin Virgil Gheorghiu? Romanul a fost scris ca reacție, în nici un caz deculpabilizare, la stupidele învinuiri care continuau să-i otrăvească viața. În „Omul care călătorea singur” autorul își amintește de discuția pe care a avut-o cu Gabriel Marcel imediat după declanșarea scandalului. La insistențele filosofului de a-și face mea culpa, autorul reportajelor de război îi răspunde: „Nu trebuie să fac nimic. Aliații dvs., rușii, au afundat țara mea în disperare și în sânge. Atunci dvs. erați aliați și frați de arme cu soldații sovietici care îi masacrau pe basarabeni! Ar fi fost monstruos din partea mea să nu mă revolt ori să colaborez cu ocupantul”. (Nina Negru, Omul care călătorea singur, 95 de ani de la nașterea lui Constantin Virgil Gheorghiu, http://www.curentul.net/2011/11/13/omul-care-călătorea-singur/).
În 1941, tânărul Gheorghiu era conștient de faptul că în timpul războiului nici un reporter sovietic, american, francez sau englez nu va scrie despre românii uciși de partizanii din Basarabia, reporterul român considerându-se obligat s-o facă, pentru ca adevărul să nu fie spus pe jumătate. Nu era vina lui că majoritatea partizanilor erau evrei localnici care nici până la război, nici în timpul războiului și nici după încheierea acestuia, cu unele excepții, bineînțeles, n-au fost loiali țării în care locuiau, considerând URSS-ul patria lor. Cum trebuia să-i numească, dacă nu pe nume? Apoi să nu uităm de limbajul de război! Toți, dar absolut toți jurnaliștii, reporterii de război, indiferent de ce parte a baricadei se aflau, pentru ca textele lor să fie publicate, erau nevoiți să plătească tribut acestui limbaj propagandistic. Unii o făceau cu moderație, alții cu exces de zel. Din acest punct de vedere, textele lui Constantin Virgil Gheorghiu din „Ard malurile Nistrului” sunt întruchiparea inocenței jurnalistice în comparație cu cele ale ziariștilor sovietici. Voi aminti aici doar de unul – jurnalistul și scriitorul Ilya Ehrenburg. În anii războiului acesta nu mai era un tânăr jurnalist la început de carieră profesională. Trecuse de 50 de ani și avea în spate o carieră scriitoricească de 30 de ani. Om și scriitor în toată firea, iată ce fel de foi volante, apeluri, adresări către soldații sovietici scria, publica sau rostea la posturile de radio sovietice:
„Убей!
Обращение
Мы знаем все. Мы помним все. Мы поняли: немцы не люди. Отныне слово „немец” для нас самое страшное проклятье. Отныне слово „немец” разряжает ружье. Не будем говорить. Не будем возмущаться. Будем убивать. Если ты не убил за день хотя бы одного немца, твой день пропал. Если ты думаешь, что за тебя немца убьет твой сосед, ты не понял угрозы. Если ты не убьешь немца, немец убьет тебя. Он возьмет твоих и будет мучить их в своей окаянной Германии. Если ты не можешь убить немца пулей, убей немца штыком. Если на твоем участке затишье, если ты ждешь боя, убей немца до боя. Если ты оставишь немца жить, немец повесит русского человека и опозорит русскую женщину. Если ты убил одного немца, убей другого – нет для нас ничего веселее немецких трупов. Не считай дней. Не считай верст. Считай одно: убитых тобою немцев. Убей немца! – это просит старуха-мать. Убей немца! – это молит тебя дитя. Убей немца! – это кричит родная земля. Не промахнись. Не пропусти. Убей!”
Илья Эренбург
«Красная звезда», 24 июля 1942 г. (№173 [5236])

„Ucide!
Adresare
„Noi știm totul. Noi ținem minte totul. Noi am înțeles: nemții nu-s oameni. De azi înainte cuvântul „neamț” pentru noi este cel mai mare blestem. De azi înainte cuvântul „neamț” descarcă arma. Nu vom vorbi. Nu ne vom revolta. Vom ucide. Dacă tu n-ai ucis într-o zi cel puțin un neamț, această zi pentru tine-i pierdută. Dacă tu crezi că vecinul tău va ucide un neamț în locul tău, tu n-ai înțeles amenințarea. Dacă tu nu-l vei ucide pe neamț, neamțul te va ucide pe tine. El îi va lua pe ai tăi și îi va chinui în Germania lui afurisită. Dacă tu nu-l poți ucide pe neamț cu glontele, ucide-l cu baioneta. Dacă în porțiunea ta de front e acalmie, dacă tu aștepți bătălia, ucide-l pe neamț înainte de bătălie. Dacă tu îl vei lăsa pe neamț în viață, neamțul îl va spânzura pe omul rus și o va dezonora pe femeia rusoaică. Dacă tu ai ucis un neamț, ucide-l și pe al doilea – pe noi nimic nu ne înveselește mai mult decât cadavrele nemților. Nu număra zilele. Nu număra distanțele. Numără un singur lucru: câți nemți ai ucis. Ucide neamțul! – aceasta te roagă bătrâna mamă. Ucide neamțul! – aceasta te imploră copilul. Ucide neamțul! – aceasta strigă pământul natal. Nu da greș. Nu-l lăsa să treacă. Ucide-l!”
Ilya Ehrenburg
„Steaua roșie”, 24 iulie 1942 (nr. 173[5236]) (trad. a.)
Mare vâlvătaie printre detractorii lui Constantin Virgil Gheorghiu a produs reportajul inserat în cartea „Ard malurile Nistrului” cu titlul „Bălți. Evreii defilează prin fața orașului pe care l-au ars”. Exasperarea lor a provocat-o, mai ales, atitudinea autorului față de soldații germani. Dar iată și fragmentul cu pricina: „La Bălți nu mai am de ce rămâne. Aici meseria mea de reporter nu întâmpină nici o piedică și nu are nevoie, pentru a fi îndeplinită, de nici o osteneală: dintr-o singură privire vezi totul, tot ce este de văzut, cenușă și numai cenușă. Mă hotărăsc să plec fără întârziere spre Chișinău. Mă duc la comandament, unde întreb dacă există vreun automobil care pleacă spre Chișinău.
Te-am servi cu dragă inimă, îmi răspunde cineva, dar noi facem război acum și nu avem timp de ziaristică.
Totuși, adaug eu, faptele pe care le culegem noi acum și pe care le scriem, vor alcătui istoria de mâine și vor fi paginile prin care copiii noștri vor învăța să-și iubească pământul și să lupte pentru el, așa cum luptă ostașii de astăzi.

Un subofițer german, care se afla întâmplător în birou, a venit după mine imediat, după ce am salutat plecând. Nu mică mi-a fost surprinderea când l-am auzit pe tânărul german adresându-mi-se în cea mai corectă limbă românească:
Dumneavoastră, domnule reporter, vreți să plecați la Chișinău și nu aveți cu ce?
Da, i-am răspuns eu.
Pot să vă servesc eu în această chestiune.
(…) Am urcat împreună la comandamentul german din orașul Bălți. Cât de frumos și de prietenește îți răspund ofițerii germani! (…) Nu au trecut nici cinci minute și subofițerul Bening s-a întors cu un bilet bătut la mașină pe care mi l-a citit. Scria în acest bilet care purta ștampilele comandamentului și semnătura comandanților respectivi, că sunt reporter din Marele Cartier General, că trebuie să plec la Chișinău, iar prima mașină germană care are această destinație și pe care o voi opri, este obligată să mă transporte la Chișinău. Se putea oare face mai mult? (…) Pe urmă subofițerul Bening a plecat. Era un om pe care îl întâlnisem cu un sfert de oră mai înainte și care îmi făcuse cu atâta dezinteresare și cu atâta bunăvoință serviciile de care aveam nevoie. Privindu-l cum se depărtează mi-am zis: iată un german adevărat, iată un om. În tot cursul drumului pe care urmam să-l fac, aveam să întâlnesc în rândul ostașilor germani și alți oameni de aceeași factură. Amabilitatea și camaraderia pe care le-am întâlnit eu și toți ostașii români la unii (s. a.) soldați și ofițeri germani, sunt uimitoare. (Constantin Virgil Gheorghiu, Ard malurile Nistrului. Mare reportaj de război din teritoriile dezrobite, București, Editura GEEA, 1993, p.85-87).
În capul intelectualilor francezi (de stânga, bineînțeles, dar aceștia formau majoritatea!) era loc doar pentru cuvinte de batjocură la adresa soldaților germani. „Cum puteau nemții să aibă un comportament plin de omenie cu un ziarist al statului român aliat? (…) Uluitor, incredibil!”, îi reproșa autorului reportajului fostul său prieten Gabriel Marcel. (Nina Negru, Omul care călătorea singur…). Oare cum ar fi reacționat omul de cultură francez, filosoful Gabriel Marcel, dacă în acele momente Constantin Virgil Gheorghiu i-ar fi întins ziarul „Pravda” cu terifiantul Apel către Armata Roșie, semnat de suspomenitul scriitor sovietic Ilya Ehrenburg, de trei ori laureat al premiului de stat Stalin, cea mai înaltă distincție de atunci din Uniunea Sovietică? Iată-l: „Ucideți! Ucideți! Pe pământul german nu există nimeni nevinovat, nici printre cei vii, nici printre copiii nenăscuți. Supuneți-vă instrucțiunilor tovarășului Stalin, zdrobind pentru totdeauna fiara germană în lagărul ei. Distrugeți prin violență orgoliul femeilor germane. Luați-le drept pradă legitimă. Ucideți, ucideți, viteji ostași ai Armatei roșii, în asaltul vostru irezistibil”. (Tudor Nedelcea, Constantin Virgil Gheorghiu – Orele culturii române…). Acest apel de o virulență ce te cutremură, este reprodus în volumul II al Memoriilor lui Constantin Virgil Gheorghiu, intitulat „Ispita libertății”, editat postum, în 1995 în Franța și, respectiv, în 1999 și 2003 în România.
Ilya Ehrenburg n-a fost acuzat de instigare la ură rasială, nici de xenofobie și nici de germanofobie. Dimpotrivă. În anul 1952 i s-a decernat Premiul internațional Stalin „Pentru întărirea păcii între popoare”.
Credibilitatea reportajelor din cartea „Ard malurile Nistrului” e cu atât mai mare, cu cât, pe an ce trece, sunt scoase la iveală din ce în ce mai multe documente privitoare la atrocitățile ocupanților sovietici în Basarabia, Nordul Bucovinei și Ținutul Herța în fatidicul an 1940. Un astfel de document memorialistic sunt și confesiunile lui Pepe Georgescu „265 de zile la Cernăuți sub ocupație bolșevică. 28 iunie 1940 – 20 martie 1941”. Scrise cu doar două luni mai înainte de reportajele lui Constantin Virgil Gheorghiu, fără să știe nimic unul de celălalt, similitudinile în descrierea evenimentelor sunt uluitoare. Iată, de exemplu, cum descriu, și un autor și altul, nivelul de civilizație al ocupantului sovietic. Pepe Georgescu: „Prăvăliile de alimente se deschiseseră și se putea cumpăra de toate. Vedeai pe străzi soldați bolșevici mușcând dintr-o bucată de salam și dintr-o bucată de ciocolată. Soldații purtau niște saci de merinde pe care-i umpluseră cu bomboane și prăjituri. Femeile lor își dezbrăcaseră hainele de pânză tare, de culoare kaky și purtau rochii cumpărate din Cernăuți. Multe din ele luaseră de prin locuințele părăsite de refugiați cămăși de noapte și pantofi de bal sau de casă, multe erau îmbrăcate pe stradă în capoate lungi și largi. (…) Cea mai mare parte dintre ofițerii bolșevici, nicidecum soldații, nu văzuseră încă ceasuri de mână și stilouri. Pe stradă vedeai ofițeri superiori cu stilouri prinse în buzunarul de la piept al tunicii, invers cu clapa înăuntru și cu tocul în afară, ca să se vadă. Treceau soldați și ofițeri, în trăsuri picior peste picior, cu brațele încrucișate, dar în așa fel ca să se vadă că poartă la mână un ceas de buzunar. Mulți purtau ceasurile atârnate de o gaură a buzunarului, ca o decorație. Pe străzi asistai la spectacole care de care mai hilariante și mai caraghioase”. (Pepe Georgescu, „265 de zile la Cernăuți sub ocupație bolșevică. 28 iunie 1940 – 20 martie 1941”, Revista „Patrimoniu”, nr. 2, Chișinău, 1991, p.92).
Constantin Virgil Gheorghiu, reportajul „Arde Chișinăul!”: „Fetele cu care vorbesc (la Chișinău – n. a.) îmi spun că pantoful de damă, așa cum îl știm noi, este o raritate de muzeu în U.R.S.S. În casa maiorului doctor Alexandrescu, care se refugiase la răpirea Basarabiei fără să poată lua nimic, s-a instalat un ofițer superior rus. Soția acestui bolșevic a găsit în garderoba doamnei Alexandrescu o pereche de pantofi argintii de bal. Timp de o săptămână nobila comunistă a făcut pe cetățenii din Chișinău să râdă cu hohote, fiindcă apărea în fiecare seară la plimbare pe stradă, de braț cu soțul ei, purtând pantofii argintii de bal ai doamnei Alexandrescu cu șosete. (…) Și cu toate că râdea întregul oraș, coloneleasa era foarte încântată de pantofii pe care îi găsise. Dar, tot atât de hilariant e și faptul că dânsa purta la fel, la bucătărie și pe stradă, rochiile de seară, decoltate și lungi până în pământ, ale doamnei Alexandrescu. Cazurile acestea erau extrem de numeroase. (…) Când au venit în Chișinău, soldații plăteau sume exorbitante, și ei, și ofițerii, pentru ceasuri de mână și pentru stilouri, care sunt o raritate, tot de muzeu, în U.R.S.S.”. (Constantin Virgil Gheorghiu, Ard malurile Nistrului…, p.130-131).
Când îmi făceam studiile la Facultatea de Istorie a Universității „I. Creangă” din Chișinău (1983-1988), cele mai umilitoare pentru mine și pentru colegii mei din grupele moldovenești de studiu erau prelegerile profesorilor sovietici despre imensul ajutor dezinteresat pe care marele popor rus, fratele nostru mai mare, ni l-a acordat în lichidarea analfabetismului (regimul burghezo-moșieresc român îi ținea, chipurile, pe basarabeni în obscurantism, pentru ca să-i poată exploata mai ușor!), precum și în ridicarea din ruine a economiei noastre, înapoiate din aceeași cauză – obscurantismul! Ascultam și trebuia să credem în aceste inepții, pentru că acces la alte surse istoriografice decât cele sovietice nu aveam.
Dintre similitudinile în descrierea regimului bolșevic instalat în 1940 în Basarabia și Nordul Bucovinei una mi s-a părut de-a dreptul fantasmagorică. Este vorba de cultivarea ateismului în școlile sovietice.
Pepe Georgescu: „La școlile primare de la sate și din orașe propaganda ateistă se face prin foame. La amiază nu li se dă copiilor de mâncare. Învățătorii care sunt evrei spun copiilor să se roage lui Dumnezeu și să le dea de mâncare. Băieții cărora li-i foame se așază în genunchi și spun fel de fel de rugăciuni. Într-un târziu, când crede învățătorul, intră în clasă și-i întreabă dacă au primit ceva. La răspunsul negativ al copiilor, îi pune să se roage la un tablou care-l reprezintă pe Stalin ca să vadă ei – copiii – că tovarășul Stalin, care-i mai mare și mai puternic decât Dumnezeu și decât toți sfinții, le va da de mâncare. Copiii îngenunche și se roagă și lui Stalin, și atunci intră în clasă învățătorul cu un coș de pâine și bomboane roșii pe care le împarte la copii, spunându-le că tovarășul Stalin le-a ascultat rugăciunea și le-a trimis de mâncare, dar le va da să mănânce numai atunci când se vor ruga numai lui și vor crede numai în el. Când intră învățătorul în clasă, salută pe băieți cu cuvintele: „Nu este Dumnezeu”, la care copiii trebuie să răspundă: „Nici n-a fost, nici n-o să fie”. (Pepe Georgescu, „265 de zile la Cernăuți sub ocupație bolșevică. 28 iunie 1940 – 20 martie 1941”…, p.117-118).
Constantin Virgil Gheorghiu, reportajul „Ismail și o cameră de execuție”: „Înainte de a urca în remorcherul care oprise în port, un alt cetățean, care se afla cu copilul de mână îmi spuse:
Nici nu vă închipuiți, domnule, cât am suferit. Mai ales căutau acești criminali să ne ia credința și să facă din copiii noștri niște păgâni.
Copilul, care nu avea decât vreo treisprezece ani, îmi spune apoi că învățătoarea evreică de la școala din Ismail, la care învăța el, nu le spunea când intra în clasă „bună ziua” sau „bună dimineața”.
Dar ce vă spunea? întreb eu curios.
Copilașul, care are un obraz foarte palid, îmi spune:
Când intra învățătoarea în clasă noi trebuia să zicem în cor:
„Nu există Dumnezeu”.
Învățătoarea răspundea:
„Nici nu a existat vreodată”.
Noi trebuia să spunem:
„Și nici n-are să existe vreodată”.
Apoi ne așezam fiecare la locurile noastre, în bănci, și începeam lecțiile.
Aceasta era formula cu care se începeau cursurile, în fiecare zi”. (Constantin Virgil Gheorghiu, Ard malurile Nistrului…, p.217).
Totuși, cele mai cutremurătoare fapte descrise și de un autor, și de altul, sunt acelea care relevă cruzimea ocupanților, crimele lor abominabile. Nu voi stărui în acest mic studiu decât asupra unui fapt, dintre cele mai înspăimântătoare, pe care l-am aflat din reportajul „Ismail și o cameră de execuție”. Tânărul reporter află de la locuitorii orașului că Ismailul a fost un centru politic foarte important pentru bolșevici. „Erau în acest orășel câteva mii de funcționari și se făcuseră depozite considerabile de tot felul de provizii și de muniții. În planul de invadare a României, pe care rușii îl pregătiseră mai de multă vreme, Ismail era un punct important de unde aveau să pornească proviziile. Echipele de polițiști bolșevici aveau aici o foarte vastă activitate. Bineînțeles, că într-un orășel care devenise un centru important pentru bolșevici și în care se pregăteau în taină atâtea planuri criminale, prezența românilor era cât se poate de supărătoare. De aceea, s-a început o cruntă prigoană împotriva populației de origine românească. Familii întregi erau arestate în fiecare noapte de agenții poliției și în special de faimoasa poliție N.K.V.D. (…) În chipul acesta a dispărut din orașul Ismail, ca și din celelalte orașe și sate basarabene, un număr considerabil de români. Populația Ismailului a fost redusă la jumătate și în locul ei au fost aduși oamenii regimului bolșevic, în majoritate evrei. Iată însă că de abia intrați în oraș, jandarmii noștri au făcut descoperiri senzaționale. În cimitirul evreiesc au fost găsite, chiar în prima zi a intrării trupelor noastre în Ismail, 29 de cadavre. Ele erau aruncate de mai multă vreme acolo în cimitir și peste dânsele era presărată puțină țărână, care camufla movila de trupuri omenești intrate în putrefacție. S-a stabilit că între cele 29 de cadavre, găsite în cimitirul evreiesc, nu este nici un evreu. Toți cei asasinați acolo erau creștini. Populația a venit și a dat ajutor autorităților care au reușit să identifice o parte din cadavre. Primul care a fost identificat era un român din Ismail, arestat într-o noapte de N.K.V.D. și transportat în Siberia. Ce este mai de necrezut, e faptul că la două săptămâni după arestarea sa, familia primise de la el o carte poștală, în care spunea că e sănătos, a ajuns în Siberia și o duce… foarte bine.
Adevărul este că această scrisoare a fost compusă, în beciurile N.K.V.D.-ului din Ismail. Înainte de a-l asasina, polițiștii l-au pus pe arestat să scrie cartea poștală pe care i-au dictat-o ei. Când scrisoarea a fost terminată, ea a fost luată de unul dintre polițiști, care a expediat-o, după două săptămâni, familiei celui care o scrisese. Arestatul a fost imediat luat de polițiștii ucigași ai N.K.V.D.-ului și coborât în pivniță, unde a fost ucis, împreună cu alți 28 de români, cărora li se luaseră la fel scrisori către familiile lor, în care spuneau că sunt în Siberia și o duc foarte bine.
Cadavrele, găurite de gloanțe, au fost transportate în cimitirul evreiesc, unde asasinii nici nu s-au ostenit să le îngroape, ci au aruncat numai puțină țărână peste ele”. (Constantin Virgil Gheorghiu, Ard malurile Nistrului…, p.204-206).
Să ne imaginăm că această crimă odioasă nu ar fi fost descoperită și dezavuată la timp. Ce mai tămbălău ar fi făcut, de-a lungul anilor, holocaustiștii noștri! Dar parcă acesta e un caz singular?
Când am văzut pentru prima oară cartea de reportaje de război „Ard malurile Nistrului”, m-am întrebat: „Oare de ce autorul a intitulat-o anume așa?” Abia după lecturarea ei am înțeles rostul titlului. Nu este vorba doar de o metaforă. Când armatele române dezrobitoare au intrat în Basarabia, dar și în Nordul Bucovinei, acestea ardeau la propriu: ardeau clădirile administrative, ardeau numeroasele închisori bolșevice, ardeau în ele de vii condamnații, majoritatea fără a avea vreo vină, ardeau bisericile, morile, ardeau magazinele, fabricile, depozitele, ardeau grânele și, deopotrivă cu ele, ardeau sufletele basarabenilor, pe care Constantin Virgil Gheorghiu îi numește „oameni de pâine”. Cu o ură și o sălbăticie greu de imaginat, bolșevicii au nimicit ceea ce nu le aparținea, ci era clădit prin truda și cu sudoarea românilor. Pe ultima filă a cărții autorul se întreabă: „De ce i-a fost dat acestui pământ din care crește atât de îmbelșugat pâinea, strugurii și poamele, să strângă atâta jale și atâta sânge, între brazdele lui? De ce le-a fost dat basarabenilor – acestor nesfârșit de buni „oameni de pâine și nu haiduci”, să sufere atât?”
Înainte de a se demobiliza din cauza unei răni care-i solicita întoarcerea grabnică în țară, Constantin Virgil Gheorghiu a reușit să mai scrie încă două mari reportaje de război: „Am luptat în Crimeea” (1942) și „Cu submarinul la Sevastopol” (1942). Și aceste cărți autorul le-a scris, după cum afirma Octav Sargețiu, „cu un condei muiat în inimă”. Iată cum descrie sensibilul reporter stingerea răniților: „…E atât de imaterial albul acesta al chipului lor, încât cred că numai îngerii mai au fețele așa de curate și așa de albe: exact ca niște coli de scris.
Mai târziu aveam să observ că, de câte ori un rănit avea obrajii prea albi, moare”. (Octav Sargețiu, Cronică la cartea „Am luptat în Crimeea” de C. V. Gheorghiu, în „Viața Basarabiei”, mai-iunie 1942, p.157).
Sensibilitatea și implicarea emoțională a autorului nu știrbesc deloc din autenticitatea reportajelor. Și după 75 de ani de la scrierea lor ele constituie unul dintre cele mai prețioase și mai palpitante documente despre începutul războiului de dezrobire a Basarabiei și Nordului Bucovinei.
Din nefericire, acest război încă nu s-a încheiat. Azi el s-a metamorfozat în unul informațional. Trebuie să recunoaștem: adversarii noștri, adică cei care susțin dezmembrarea Țării, așteptând momentul potrivit pentru federalizarea ei, sunt mai puternici, prin talentul vicleniei și al mistificării. Iar regula e asta: cel puternic e și cel care are întotdeauna dreptate. Mareșalul Ion Antonescu, în Ultimul cuvânt, spune, printre altele: „Am fost prezentat ca dictator. Știam că dictatorii îi extermină pe adversarii lor. Pe cine am exterminat eu? (…) Nici un evreu fugit din Transilvania (nord-vestul ei, ocupat de horthyşti – n.a.) și judecat în țară nu a fost executat.
… Acest război care s-a sfârșit cu înfrângerea Germaniei hitleriste, nu va pune capăt conflictului mondial deschis în 1914”. (Gh. Buzatu, România cu și fără Antonescu…, p.336).
Judecând după cele ce se întâmplă azi în lume în plan politic, se pare că Mareșalul a avut dreptate.

Veronica Boldișor

Text primit de la Vasile Șoimaru

Nota redacției: Cartea lui Constantin Virgil Gheorghiu ar trebui retipărită. Ne ajută cineva cu un exemplar imprumut?

SURSA: http://www.ioncoja.ro

Publicat în DOCUMENTE DE ARHIVĂ, IN MEMORIAM, LUPTA PENTRU ADEVĂR, MARI ISTORICI | Lasă un comentariu