Basarabia şi basarabenii în componența României Întregite (1)

Renașterea spirituală a Basarabiei interbelice

„România Mare nu este numai un apogeu politic și militar, ci și o mare impulsiune dată energiei românești. Această impulsiune se va resimți în curând. Toate puterile de muncă, în toate direcțiile, se vor intensifica. Va fi o încordare uriașă, încordarea unui neam întreg, căruia i s-au dărâmat zăgazurile. Forțele descătușate vor năvăli tumultuoase pe toate tărâmurile de activitate. Pretutindeni vom vedea energia românească extinzându-și manifestarea. În viața economică, precum și în cea financiară, în viața politică sau culturală vom întâlni puterile aceluiași neam, desfășurate în toată amploarea spre a crea”. (Pamfil Șeicaru, Principii de politică națională,1919)

„Noi am căutat să-i facem pe basarabeni, pe toți basarabenii, să vadă că Nistrul nu este numai o graniță între două țări, ci este un hotar între două lumi distincte și că orientarea Basarabiei trebuie să se întoarcă pentru totdeauna dinspre Răsăritul slav al anarhiei, spre Occidentul originii și viitorului nostru”. (Onisifor Ghibu, Trei ani pe frontul basarabean, 1927)

În configurația obținută pe harta politică a Europei interbelice și consfințită de către principalele Puteri Aliate prin tratatele de pace din anii 1919-1920, România Nouă a fost nu numai un apogeu politic și militar, ci și „o mare impulsiune dată energiei românești”[1]. Cu referire particulară la consecințele reintegrării Basarabiei în spațiul de cultură și civilizație românească, cunoscutul poet, prozator, publicist și traducător Iorgu Tudor (1885-1974) avea să consemneze, că „revenind la Țara mamă, România, «acasă», între ai săi, noi, rătăcitorii de un secol, subjugații de ieri, am purces la lucru, ne-am înrolat la muncă grea, de început, pentru a ne reclădi viața, a o clădi din temelii pe un fundament nou, național românesc. Am făcut ca această viață să se desfășoare din plin în toate direcțiile, în toate domeniile. Sub un suflu cald-primăvăratec, au reînviat legendele, au înflorit nădejdile și doinele, străbătând codrii seculari, în ecouri puternice, umplând văile de la Nistru la Prut. S-a vestit redeșteptarea tuturor energiilor și statornicirea unei ere noi, a renașterii. Sub razele unui soare – al libertăților, – limba băștinașă a început să domine peste tot: în școli, în lăcașuri, în dregătorii. Basarabia – cu cele 9 ținuturi ale ei, – intrând în componența Statului Român, a continuat să se bucure de toate drepturile câștigate prin revoluție și consfințite de Sfatul Țării”[2].

Accelerarea procesului de modernizare a societății românești după 1918, eliberarea marilor energii spirituale încătușate de-a lungul secolelor de dominație străină, unirea tuturor forțelor spiritualității românești, asigurarea unei baze materiale mai solide, setea de cultură a poporului român, au permis înregistrarea unui adevărat salt calitativ în dezvoltarea învățământului, științei și culturii în perioada dintre cele două războaie mondiale. Noul spațiu statal a beneficiat de contribuția egală și neîngrădită a tuturor provinciilor istorice la valorile științei și culturii românești. Este binecunoscută unitatea culturală existentă cu mult timp înainte de 1918, unitate care n-a exclus și anumite particularități, de la o provincie la alta[3]. Aceste particularități, care nu-i afectau unitatea și omogenitatea fundamentală, o îmbogățeau, imprimându-i un farmec aparte. Descătușând energiile, Marea Unire din 1918 și politica culturală interbelică a statului român au realizat – în pofida unor obstrucții și neîmpliniri – o solidarizare a provinciilor istorice prin participarea comună la viața științifică și culturală a etnicilor români deopotrivă cu minoritățile naționale, fără nici un fel de discriminare[4].

Efervescența intelectuală s-a manifestat, în primul rând, într-o veritabilă explozie a tipăriturilor, revistele, ziarele și cărțile editate impunându-se nu numai prin cantitate, ci și prin calitate. În martie 1923, Liviu Rebreanu își exprima deplina încredere în perspectivele favorabile dezvoltării unei intense vieți spirituale, ca urmare a eliberării naționale. Marele prozator și om de acțiune în planul politicii culturale afirma: „Viitorul e al nostru. Până azi ne-am luptat cu veacurile ca să trăim. De-aici încolo vom dovedi lumii că trăim aievea, prin cultura românească”[5]. Chiar din anul 1924, Rebreanu vorbea, cu justificat temei, de o epocă de înflorire fără pereche a literaturii și artelor, a culturii românești în general; cantitatea dovedea bogăția râvnei creatoare, constituind premisa calității[6]. În aceeași ordine de idei, cunoscutul critic literar Eugen Lovinescu, autorul excepționalei Istorii a civilizației române moderne (1925) exprima o viziune profund optimistă asupra perspectivelor culturii și civilizației românești, afirmând că „noi nu numai că n-am ajuns la capătul sforțărilor în a ne fixa sufletul, dar chiar abia acum am intrat în adevăratul ciclu de formație națională”[7]. „În veacul și de la locul nostru, – afirma marele intelectual, – lumina vine din Apus: ex occidente lux! Progresul nu poate deci însemna, pentru poporul român, decât îmbogățirea fondului național prin elementul creator al ideologiei apusene”[8].

Sub aspect științific și cultural, după 1918, complexele provinciale au dispărut cu repeziciune, după cum societatea românească s-a eliberat în mare măsură de problemele locale, regionale, lărgindu-și accesul la viața spirituală europeană și universală. „Mai ales acum, după întregirea politică, toate națiunile pământului așteaptă să vadă ce vrem să fim și ce loc voim să ocupăm în cadrul istoriei universale”, – preciza Simion Mehedinți în încheierea discursului de recepție la Academia Română. Iar Tudor Vianu avea să consemneze, mai târziu, că „țara noastră a devenit aptă să intre în marele dialog universal al culturilor, aducându-și cu mai multă rodnicie contribuția la reformularea sau soluționarea unor probleme cheie ce confruntau conștiința umanității. Intelectualitatea, implicată puternic în înfăptuirea Marii Uniri, considera că începea o nouă etapă în istoria neamului și că menirea oamenilor de cultură și știință era de a edifica o cultură superioară, care să fie la cotele cele mai ridicate ale realităților umanității, să contribuie la progresul universal și să se remarce prin pecetea particulară a geniului național românesc[9].

1. Învățământul. Știința de carte a populației.

După 106 ani de rusificare și deznaționalizare forțată, populația Basarabiei a obținut, în cadrul Noii Românii, posibilitatea revenirii la valorile istorice și culturale românești, la conștientizarea apartenenței sale etnice și lingvistice. Spre deosebire de școala din Vechiul Regat și din celelalte provincii istorice, nivelul de la care pornea învățământul din Basarabia în 1918 era extrem de redus. Sub dominația țaristă au funcționat diverse școli primare și medii, însă toate erau cu predare exclusiv în limba rusă. Cele patru categorii de școli primare – gramaticale, bisericești, de zemstvă și mănăstirești – aveau drept obiectiv să asigure cunoștințe elementare, incluzând cititul, scrisul, aritmetica, rugăciuni bisericești și noțiuni referitoare la cultura rusă. În plus, în instituțiile de învățământ secundar – gimnazii, seminarii, școli pedagogice – românii alcătuiau doar o mică parte . Politica țaristă de deznaționalizare a populației române, în majoritate rurală, în special prin rusificarea școlii, a determinat dezinteresul aproape total al băștinașilor pentru învățământ. Drept urmare, analfabetismul populației basarabene atingea coteBasarabia-Tabel 1 deosebit de înalte[11].

Datele recensământului oficial rusesc din 28 ianuarie 1897 probau cu toată claritatea fenomenul inculturii pe scară largă în Basarabia. În mediul urban, numărul știutorilor de carte, – avându-se în vedere, prin aceasta, numărul celor care știau doar a scrie și a citi, – era în proporție de 96.343 de persoane de ambe sexe sau 32,84 % din populația totală a orașelor, în timp ce la sate, doar 186.831 de persoane știau a scrie și a citi, reprezentând 14,77 % din populația totală rurală[13]. Așadar, în întreaga Basarabie, numărul total al știutorilor de carte era de 283.174 de persoane de ambe sexe, constituind 15,55 % din totalul general al populației stabile. În pofida eforturilor depuse de autorități, recensământul din 1897 a scos în evidență adevărul că, deși moldovenii constituiau 47,6 % din totalul populației Basarabiei și 53,6 % din întreaga populație rurală, sub aspect cultural aceștia erau menținuți într-o vădită stare de inferioritate, astfel încât numărul analfabeților ajungea, în mediul țăranilor români basarabeni, proporția frapantă de 83 % din populația masculină și de 96 % din cea feminină, depășind-o cu mult pe cea a ucrainenilor, cu proporții respective de 76 și 93 % de analfabeți, precum și pe cea a bulgarilor (58 și 87 %), a evreilor (35 și 59 %) și a germanilor (17 și 19 %)[14].

Până la 1917, conducerea oficială a instrucțiunii publice din Basarabia a remarcat în repetate rânduri ineficiența activității școlare în gubernia respectivă, principala cauză constând în necorespunderea școlii rusești obiectivului declarat al acesteia în mediul populației alogene[15]. Directorul școlilor populare din Rusia se lamenta, bunăoară, că „elementele alogene se transformă în ruși” cu enorme dificultăți, deoarece, pe parcursul vacanței de vară, elevii „adeseori uită cuvintele și expresiile rusești, astfel încât, la începutul fiecărui an școlar se văd nevoiți a memoriza din nou cuvintele și expresiile însușite anterior[16]. Este adevărat că, în special în mediul rural basarabean, necesitatea sporirii nivelului de cultură era percepută într-un mod specific acelor timpuri. Țăranii spuneau simplu: „moldovenești băietul învață acasă; de ce să-l trimet la școală să învețe moldovenești? Tot una, cu moldoveneasca n-ar să răzbată nicăieri; se știe de când lumea că, dacă vrei să ieși om învățat, trebuie să știi rusești”[17]. Precum afirma Gherman Pântea, oricât de stranie părea o atare mentalitate, ea era, totuși, riguros exactă, deoarece administrația țaristă reușise „în așa măsură să rusifice poporul moldovenesc, încât acesta credea că poți să fii om învățat, numai dacă știi rusește”[18]. Și totuși, în loc să depună eforturi susținute în vederea ridicării nivelului de cultură al populației băștinașe a guberniei, majoritatea autorilor făceau tot posibilul pentru justificarea și menținerea acelei stări de lucruri. Astfel, în darea de seamă pentru anul 1907, fostul șef al Direcției învățământului public din Basarabia, L. Golovko, explica cauzele rezultatelor mediocre ale acțiunii școlare în Basarabia prin deosebirile existente între populația rurală locală și cea a Rusiei imperiale. Autorul considera că anumite condiții specifice pedologice, climaterice și economice ar fi contribuit la constituirea în Basarabia a unui tip de locuitor meridional puțin mobil, indiferent față de problemele vieții sociale, cu excepția cazurilor când îi sunt direct periclitate interesele personale în domeniul agriculturii[19]. Un astfel de caracter, conjugat cu modul de viață patriarhal, ar fi creat în mediul populației basarabene o atitudine indiferentă față de școală. În consecință, copiii frecventau școala doar 100-120 de zile pe parcursul anului școlar, făcând astfel imposibilă însușirea limbii ruse[20].

Desigur, de la recensământul populației din 1897 și până în preajma Primului Război Mondial, starea de lucruri privind nivelul de cultură al populației a evoluat în anumite privințe. Conform datelor anuarului statistic al Rusiei din 1905, la o populație de 2.195.200 de locuitori ai Basarabiei la data de 1 ianuarie 1904, inclusiv de 1.124.000 de bărbați și 1.071.200 de femei, numărul copiilor de vârstă școlară era de 380.735, din care 192.204 băieți și 188.531 fete. Numărul total al școlilor în același an era de 1.363, iar cel al elevilor de 90.581, inclusiv 68.090 băieți și 24.491 fete. În raport cu populația Basarabiei, o școală revenea la 1.611 locuitori, iar în raport cu numărul populației de vârstă școlară, o școală revenea la 66 de elevi[21].

Basarabia-Tabel 2În pofida unor ameliorări parțiale, cert este că opinia larg împărtășită de cercurile conducătoare din gubernia Basarabiei până la 1918, potrivit căreia „obligativitatea învățământului primar nu va aduce fericire poporului și nici nu-i va îmbunătăți situația materială”, dat fiind că „țăranul nu are trebuință de învățătură”[23], a lipsit populația acesteia de posibilitatea „de a se ridica, cu forțele proprii, pe o bază națională, rămânând, în consecință, înglodată în cea mai profundă ignoranță”[24]. În această ordine de idei, nu părea nicidecum exagerată afirmația lui Pantelimon Halippa, potrivit căreia „moldovenii ignoranți, fără de cultură, erau pe cale de a deveni în țara lor robii celorlalte națiuni, care i-a întrecut în privința culturii și tind a-i întrece și în celelalte domenii de viață publică”[25]. În privința culturalizării marii majorități a populației Basarabiei se cereau, așadar, măsuri urgente și de amploare, și tocmai reieșind din aceste considerente, învățământul și efortul de ridicare a nivelului de cultură al maselor largi ale populației Basarabiei au făcut, indiscutabil, obiectul preocupărilor prioritare ale administrației române și întregului corp profesoral din România din chiar anul 1918. Având în vedere lipsa acută a materialelor didactice și a rechizitelor școlare, printr-un decret al regelui Ferdinand I a fost deschis pe seama bugetului Ministerului Cultelor și Instrucțiunii, administrația Casei Școalelor, pe exercițiul financiar 1918-1919, un credit extraordinar de 1 mln. lei pentru procurarea cărților didactice, literare, științifice și a rechizitelor pentru nevoile școlilor din Basarabia[26].

Potrivit mărturiei datând cu 14 noiembrie 1918 a generalului Artur Văitoianu, pe atunci ministru de Interne, „Ministerul Cultelor și Instrucțiunii a trimis în Basarabia în ianuarie curent mai mulți învățători, institutori și profesori, în scopul de a încerca, prin sfaturi, să risipească neîncrederea semănată printre săteni de către bandele bolșevice și să formeze legătura sufletească cu poporul de peste Prut. Încercarea, pe cât de folositoare, a fost și îndrăzneață, căci acești piloni ai culturii și ai sufletului românesc au pășit imediat în satele încă pline de răzvrătirea bolșevică, fără a se sprijini pe armata țării, pentru a nu stârni bănuieli, încrezătoare numai în mijloacele proprii. Părăsindu-și familiile pentru o cauză națională, ei și-au primejduit adeseori viața. Numai grație curajului, stăruinței, destoiniciei și aleselor lor calități, ei au reușit a se apropia de sufletul basarabeanului care, căpătând încredere în ei, și-a tânguit lor necazurile și păsurile, invitându-i adeseori să judece pricinile dintre locuitori. Frumoasele rezultate ale muncii fără preget ce au depus se pot vedea din faptul că mare parte din ei au fost invitați de a rămâne printre dânșii”[27].

Un exemplu elocvent al dăruirii de sine îl prezintă activitatea învățătorului Orest Popescu din com. Draculea, jud. Chilia, în anii interbelici. Fiind originar din părțile Târgu Jiului, regățeanul Orest Popescu a reușit în 1932 să obțină un post de învățător în comuna Draculea, – localitate cu populație majoritar ucraineană. Fiind numit din oficiu într-o localitate cu populație covârșitor minoritară, a depus eforturi notabile pentru a-și îndeplini destoinic nobila misiune. O probă elocventă în acest sens este și monografia sa, pregătită în timp ce era învățător la școala primară mixtă din localitatea respectivă, „Unsprezece ani de învățământ printre minoritarii din Bugeac” (decembrie 1943), elaborată pentru avansarea la gradul 1, în care își asigura cititorii că „mi-am pus în joc toată instrucția și educația pe care am primit-o la Școala normală din Târgul-Jiu, care dispunea pe atunci de un corp profesoral destul de select”, fiind perfect conștient de faptul că „statul aștepta de la tinerii învățători răspândirea culturii și civilizației”[28].

Deși în privința modernizării învățământului au fost adoptate mai multe decizii, elaborate legi etc., un rol extrem de important în această privință l-a jucat decretul regal din 14 august 1918 privind înființarea unor gimnazii pentru ucraineni, evrei, ruși, bulgari, germani și alte minorități din Basarabia, conținând, totodată, principiile esențiale după care era organizat întregul sistem al învățământului în perioada interbelică, și anume: 1) fiecare naționalitate conlocuitoare în Basarabia avea dreptul de a-și instrui copiii în limba națională, programa studiului limbii naționale fiind întocmită de o comisie școlară a naționalității respective, în conformitate cu principiile hotărâte de directorat și de ministerul instrucțiunii publice; 2) părinții erau liberi în alegerea școlii pentru copiii lor; 3) în fiecare școală, învățământul consta din trei părți: a) partea fundamentală, conținând obiectele la limba română, istoria românilor, geografia României, – toate predate în limba română după programe de stat; b) obiectele cerute de tipul școlii și c) limba naționalității respective[29].

Avându-se în vedere lipsa acută de personal didactic în primii ani postbelici, la 12 septembrie 1918 a fost adoptat decretul-lege cu privire la organizarea școlilor medii și a școlilor normale (pedagogice) din Basarabia. Primele școli normale (pedagogice) erau instituite în orașele Soroca, Cetatea Albă și Chișinău, ele fiind definite, conform art. 8 al decretului respectiv, drept „instituții școlare pedagogice secundare, care au scopul de a pregăti personalul didactic pentru învățământul primar”. Durata cursurilor în școlile normale era de 5 ani. Pentru elevii cei mai silitori și cu purtare bună, fiecare școală normală oferea 100 de burse, câte 20 de fiecare clasă. După absolvirea școlii, bursierii erau datori să servească în calitate de învățători pe o durată de cel puțin 5 ani[30]. Același decret-lege stabilea și programa școlilor normale (pedagogice), incluzând obiectele: religia, limba română, limba națională, limba franceză, pedagogia cu psihologia și didactica, istoria, matematica, științele naturii cu fizica, gospodăria rurală, geografia, medicina populară cu igiena, legislația administrativă și școlară, datoriile învățătorului, caligrafia, desenul artistic și liniar, cântarea și muzica, gimnastica, lucrul manual și practica agricolă[31].

La 26 iulie 1924, a fost aprobată Legea pentru învățământul primar al statului, prin care se da învățământului primar o organizare unitară, prevăzându-se obligativitatea și gratuitatea acestuia pentru toată populația României cuprinsă între 7 și 16 ani, și a învățământului normal primar (pentru pregătirea personalului didactic al școlilor primare). Potrivit legii, învățământul primar cuprindea 7 clase în două cicluri: ciclul I sau elementar (clasele I-IV) și ciclul II sau complementar (clasele V-VIII). Apreciată, în general, ca fiind pozitivă, Legea în cauză a avut și critici, în opinia căror respectiva lege ar fi avut urmări negative în ceea ce privește școlarizarea naționalităților[32]. La 15 mai 1928 a fost adoptată Legea privind organizarea învățământului secundar (liceul teoretic de 7 clase, cu două cicluri; cursul inferior, 3 ani, cursul superior, 4 ani, reintroduce bacalaureatul, la care se adaugă un an preparator, în vederea studiilor universitare), care a abrogat Legea învățământului secundar din august 1901[33]. Din punct de vedere cultural, ceea ce s-a produs în Basarabia între 1918 și 1940 a fost apreciat, pe bună dreptate, o „adevărată renaștere spirituală”[34], avându-se în vedere șansa istorică oferită populației de revenire la valorile naționale și culturale românești, de conștientizare a apartenenței sale etnice, lingvistice și civilizaționale. Așa cum școlii i-a revenit rolul principal în lupta pentru combaterea analfabetismului în mediul populației basarabene, numărul acestora a sporit, între 1920 și ianuarie 1939, de la 1.747 la 2.718, cel al învățătorilor – de la 2.746 la 7.581 în aceeași perioadă, iar numărul elevilor înscriși – de la 136.172 la 346.747[35].

Urmare a marilor reforme economice, sociale și politice din anii imediat următori Primului Război Mondial, precum și creării cadrului legislativ necesar dezvoltării învățământului public, gradul culturalizării populației Basarabiei în perioada interbelică a sporit în ritmuri categoric superioare celor din perioada de până la 1918. Astfel, numărul total al elevilor în Basarabia a sporit de la 90.000 la circa 400.000 la finele anilor ’30[36]. Numărul școlilor, în special al celor primare rurale, a crescut de la 927 în 1915 la 2.235 în 1938, al celor secundare de la 32 (1917) la 50 (1938), al celor profesionale de la 6 la 54 (1932), al celor superioare la 2[37]. O dovadă în plus a răspândirii progresive a ştiinţei de carte şi a faptului că populaţiaBasarabia-Tabel 3 Basarabiei interbelice „avea nevoie de carte şi căuta cartea”, constituie creşterea numărului bibliotecilor în acea perioadă, a numărului volumelor din sălile publice de lectură, a totalului cititorilor, precum şi a cheltuielilor anuale pentru întreţinerea bibliotecilor de stat, fapt ilustrat de datele următoarelor două tabele.

Așa cum menționa etnologul și folcloristul Petre V. Ștefănucă, „oricât s-ar încerca să se răspândească ideea că țăranul român n-are dragoste de carte, constatările noastre (de la Nișcani.- n.n.) ne întăresc în Basarabia-Tabel4convingerea că satul românesc are nevoie de carte și caută cartea”. În satul Nișcani, în care P. Ștefănucă efectuase investigații în această direcție, constatase 179 de gospodării cu cărți și reviste și 143 de gospodării fără cărți, mazilii fiind cei care dețineau numărul cel mai mare de biblioteci din sat. Conținutul cărților era următorul: religioase (58,26 %), literare (23,15 %), științifice (11,43 %), calendare și almanahuri (4,12 %), ziare și reviste (3,04 %)[40]. Un alt cercetător din acei ani, D. Barbu, descriind starea culturală din satul Copanca, unde funcționa și o bibliotecă a Căminului Cultural, constata că acea bibliotecă era frecventată, de obicei, de persoane care aveau o legătură strânsă cu școala, anume elevii de toate categoriile. Cât privește ceilalți locuitori ai satului, „cititul cărților aflate în biblioteca căminului nu formează o preocupare”[41]. Din aceste considerente, știința de carte era mult mai răspândită printre noile generații decât printre cele de vârsta a treia.

Extinzând la scara întregii provincii constatările lui D. Barbu, evoluția științei de carte în Basarabia interbelică a urmat, în linii generale, trei etape: a) 1920-1924 – ofensiva școlii a fost așa de viguroasă, încât a reușit să coboare analfabetismul populației de la 59 la 52 %; b) 1924-1927 – o staționare a analfabetismului; în același timp, analfabetismul feminin începe să scadă din 1924 și ajunge sub 52 % în timp de 15 ani; c) după 1928 – acțiunea școlii devine tot mai viguroasă, respectiv, analfabetismul a pierdut teren, an cu an, ajungând la 40 % către finele perioadei interbelice[42]. Grație tuturor eforturilor depuse, la finele perioadei interbelice s-a putut constata în Basarabia o reducere fără precedent, comparativ cu perioada de până la 1918, a ponderii populației analfabete în totalul populației și, respectiv, o creștere a numărului știutorilor de carte în ritmuri categoric superioare celor din perioada antebelică. Studii științifice riguroase au demonstrat că satul basarabean „are nevoie de carte și caută cartea”, că cultura a pătruns în acei ani în straturile cele mai largi ale populației, – toate acestea grație conștientizării necesității adoptării și implementării, la nivel național, a conceptului de „cultură integrală[43], acest lucru presupunând o acțiune simultană atât în domeniul cultural, cât și în cel sanitar și economico-social.
– Va urma –

Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chişinău

SURSA: http://www.art-emis.ro/istorie/4605-basarabia-si-basarabenii-in-componenta-romaniei-intregite-1.html

Notă: Textul este un fragment din lucrarea în curs de apariție În componența României Întregite. Basarabia și basarabenii de la Marea Unire la notele ultimative sovietice.

––––––––––––––––––––––––––
[1] Pamfil Șeicaru, Principii de politică națională. Orientări pentru românii din noile ținuturi, Societatea tipografică bucovineană, Cernăuți, 1919, p. 25.
[2] Iorgu Tudor, Mișcarea cultural-socială în Basarabia după Unire. 1918-1944, București, 1976, p. 4 (mss.).
[3] Detalii la Ioan-Aurel Pop, Națiunea română medievală. Solidarități etnice românești în secolele XIII-XVI, Editura Enciclopedică, București, 1998, passim.
[4] Istoria românilor. Compendiu. Coord.: Ion Agrigoroaiei, Ion Toderașcu, Editura Cultura Fără Frontiere, Iași, 1996, p. 309 și urm.
[5] Ibidem.
[6] Ibidem, p. 309-310.
[7] Eugen Lovinescu, Istoria civilizației române moderne. I. Forțele revoluționare. Ediție, studiu introductiv și tabel cronologic de Z. Ornea, Editura Minerva, București, 1992, p. 16.
[8] Ibidem, p. 18; III. Legile formației civilizației române, p. 134.
[9] Ion Agrigoroaiei, Gheorghe Iacob, Noul cadru de afirmare a culturii. Învățământul, în Marea Unire din 1918 în context european. Coord.: Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, Editura Academiei Române, București, 2003, p. 347-348.
[10] Gheorghe Palade, Integrarea Basarabiei în viața spirituală românească (1918-1940). Studii, Editura „Cartdidact” SRL, Chișinău, 2010, p. 139.
[11] Ibidem.
[12] Первая всеобщая перепись населения Российской империи, 1897 г. Под ред. Н.А. Тройницкого. III. Бессарабская губерния. Москва: Издание ЦСК МВД, 1905. С. XX.
[13] Dicționarul statistic al Basarabiei. Ediție oficială, Tipografia societății anonime „Glasul Țării”, Chișinău, 1923, p. 12.
[14] Emmanuel de Martonne, La Bessarabie, Imprimérie Nationale, Paris, 1919, p. 12; Bessarabia. Edited by professor Vasile Stoica, George H. Doran Company, New York, 1919, p. 25.
[15] Н.К. Могилянский. Материалы для географии и статистики Бессарабии. Кишинёв: Типография Бессарабского губернского правления, 1913. С. 8.
[16] О неотложных мерах по организации внешкольного образования в Бессарабии. Доклад Чрезвычайному Земскому Собранию 1918 года Бессарабской Губернской Земской Управы. Б.м., Б.и., 1918. С. 9-10.
[17] Gherman Pântea, Rolul organizațiilor militare moldovenești în actul Unirii Basarabiei. Cu o prefață de dl prof. Nicolae Iorga, Editura „Dreptatea”, Chișinău, 1932, p. 11.
[18] Ibidem.
[19] Arhivele Naționale ale României, București, fond Pantelimon Halippa, dosar 346/F.D., fila 5-5 verso.
[20] Ibidem, fila 5 verso.
[21] I. Teodorescu, Basarabia, în „Buletinul statistic al României”, seria IV, vol. XIV, nr. 1, 1919, p. 46-47.
[22] „Monitorul Oficial”, nr. 62, 4 august 1919, p. 3405.
[23] Cf. Primul ghid al municipiului Bălți. Sub direcția lui I. Broitman. 1937-1938, F.e., Bălți, F.a., p. 15.
[24] M. Inorodetz, La Russie et les peuples allogènes, Ferd. Wyss, Berne, 1918, p. 183.
[25] Cf. Iorgu Tudor, Mișcarea cultural-socială în Basarabia după Unire (1918-1940), București, 1976, p. 40 (mss.); Arhivele Naționale ale României, București, fond Pantelimon Halippa, dosar 124/F.D., fila 100.
[26] „Monitorul Oficial”, nr. 252, 8/21 februarie 1919, p. 5136.
[27] „Monitorul Oficial”, nr. 209, 9/22 decembrie 1918, p. 3681-3682.
[28] Nicolae Enciu, O prețioasă sursă de documentare asupra realităților Basarabiei interbelice: monografia com. Draculea din jud. Chilia, în „Destin românesc. Serie nouă”, an. XI (XXII), nr. 3 (97), 2016, p. 90-103.
[29] „Monitorul Oficial”, nr. 117, 17/30 august 1918, p. 1838-1840.
30] „Monitorul Oficial”, nr. 154, 2/15 octombrie 1918, p. 2628-2630.
[31] Ibidem, p. 2630.
[32] Istoria României în date. Coord.: Dinu C. Giurescu. Ed. a III-a rev. și ad., Editura Enciclopedică, București, 2010, p. 385.
[33] Istoria României în date. Coord.: Dinu C. Giurescu. Ed. a III-a rev. și ad., Editura Enciclopedică, București, 2010, p. 402.
[34] Cf. Iorgu Tudor, Mișcarea cultural-socială în Basarabia după Unire (1918-1940), București, 1976, p. 40 (mss.); Arhivele Naționale ale României, București, fond Pantelimon Halippa, 124/F.D., fila 100.
[35] Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, Editura Victor Frunză, București, 1992, p. 508.
[36] A.N.R.M., fond 706, inv. 1, dosar 555, partea I, fila 35.
[37] Arhivele Naționale ale României, București, fond Pantelimon Halippa, 83/1967, fila 13.
[38] A.N.R.M., fond 1416, inv.1, dosar 5, fila 57.
[39] A.N.R.M., fond 1416, inv.1, dosar 5, fila 58.
[40] P. Ștefănucă, Bibliotecile țărănești din Nișcani (Studiu statistic), în Buletinul Institutului Social Român din Basarabia, tomul I, Chișinău, 1937, p. 298, 300.
[41] D. Barbu, Starea culturală la Copanca. Școala și Căminul Cultural, în Buletinul Institutului de Cercetări Sociale al României. Regionala Chișinău. Tomul II (1938), „Tiparul Moldovenesc”, Chișinău, 1939, p. 483.
[42] Ibidem, p. 463, 465, 466.
[43] Dimitrie Gusti, Starea de azi a satului românesc. Întâiele concluzii ale cercetărilor întreprinse în 1938 de echipele regale studențești, în „Sociologie românească”, an. III, nr. 10-12, 1938, p. 433.

Reclame
Acest articol a fost publicat în DOCUMENTE DE ARHIVĂ, LUPTA PENTRU ADEVĂR, MARI ISTORICI. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s