Mihai I şi augusta sa domnie între adevăr, mit şi mistificare (1)

„Naţiunea reprezintă pentru individ izvorul vieţii şi garanţia eternităţii sale. Nimenea nu va putea explica prin raţionament de ce un individ îşi jertfeşte cu drag viaţa pentru naţiunea sa, dar întrebând sentimentul, această jertfă ni se va părea naturală şi necesară”. (Filosoful creştin Traian Brăileanu)

„Nu importă pe ce cale ai ales să cobori şi să te cobori pentru că toate coborîrile duc la iad”.(Marcus Tullius Cicero, 106-43 în Hr.)

„Istoria, nu numai că este sau trebuie să fie cea dintâi carte a unei naţiuni”, dar această expresie fenomenală impune dreptul ei princiar, dinastic de moştenire a Tronului naţiunii însăşi, de slujire a Mântuitorului Hristos şi ca atare, expresia în sine are valoare absolută în contextul istoric al oricărui neam, al oricărui popor, al oricărei seminţii. Istoria şi Teologia Creştin Ortodoxă sunt însăşi Crucea acelui Neam creştin care, prin cele două reprezentări axiologice, vertical: dreapta-credinţă-teologia şi orizontal: istoria, izvorâtă din adevăr, nu din „documentele” aparţinătoare puterii, securităţii, camarilei, voinţei oculte din lăuntru şi din afară, obedienţei „binecuvântării sinodale”, omisiunii, bombănirii, tăcerii, amorţirii, încremenirii, infirmităţii sufletului, ori defăimătorilor şi calomniatorilor etc, din orice subclasă a Neamului sunt.

Cele două Arhetipuri ale Dreptăţii, Libertăţii şi Iubirii, Istoria şi Teologia, au valoare eternă, definitorie şi imprescriptibilă de Testamente evanghelice, Mărturisiri de Credinţă, Apologii şi Adevăruri de necontestat, circumscrise numai Adevărului absolut întru Iisus Hristos întru Care sălăşluieşte Adevărul-Calea-Libertatea-Iubirea şi Viaţa veşnică. Monarhul, Ierarhul eclesiastic, preotul, premierul, dascălul, ofiţerul superior şi ceilalţi ofiţeri trebuie să fie cei mai buni Fii ai Naţiei, având cele mai alese însuşiri moral-creştine şi asemenea lor şefii de partide, miniştrii, prefecţii şi toţi administratorii teritoriali. Lor nu trebuie să li se permită din „faşă”, anturajul şi camarila-anticamerele corupţiei.

Monarhul brav este legat pururi de Ţară prin Dumnezeu. Când părăseşte ţara, o trădează, se leapădă veşnic de Dumnezeu, iar când se leapădă de Dumnezeu trădează pururi Ţara. Este o mare diferenţă între Domnii pământeni, fideli ţării, lui Dumnezeu şi domnii străini. Este o scară de valoare de la Cer la pământ privind măsura lor. Primii slujesc ţara părinţilor, a străbunilor, a strămoşilor ca Fii ai Patriei lor, cu sângele lor. Ceilalţi care, sunt înrudiţi prin fapte, lăcomie şi fărădelegi cu Ciocoii şi Fanarioţii de oriunde, o primesc „moştenire”, fie de la turci, fie de la habsburgi, fie de la ruşi, fie de alți interasați, aservind-o, uneori jucând-o la pocher, subjugând-o dinastiilor imperiale, oferind-o concernelor străine, marii finanţe, bolşevicilor.

Carol I a venit „adus” de Iluminaţi, cu lădița de lemn în mână ce conținea doar lenjerie intimă, sub identitate falsă, cu enorme datorii facute anterior la jocuri de noroc. A făcut ulterior mare avere, a înroşit ţara la 1907 cu sângele curat al celor 11.000 de ţărani, l-a asasinat moral şi nu numai pe Eminescu, a învrăjbit toţi politicienii între ei ca să-i domine şi-a ridicat castele din comoara dacilor (celebrele plăcuţe de aur returnate în plumb), a întocmit tainic hrisovul trădării cu imperiul habsburgic, şi-a subordonat ţara care l-a înfiat și îmbrăcat cu interesele dinastice străine dar care, mai apoi, ne-au sfârtecat patria.

Ferdinand, nepotul a fost „cel mai cuminte” Hohenzollern. Despre el se poate spune că nu a făcut nici un rău ţării, dar nici un bine real nu-i poate fi atribuit. A fost cel mai mare figurant al istoriei noastre, poate şi universale. Tocmai de aceea, românii mari iubitori de mituri, atât de loiali ideii de voievod vrednic, fără a cunoaște în fapt adevărul istoric, l-au așezat pe un soclu mult prea luminos !

Școala de istorie românescă, chiar prin vocea unui contemporan ce se dorește exponent de frunte, recunoaște că este în fapt ” o poveste ” și nici pe departe știința de la care urmașii să afle adevărul ! De aici și până la ascunderea faptelor și mai ales a celor care au avut drept rezultat moartea unor sute de mii de români datorată doar intereselor meschine ale unor grupări formate în jurul unui conducător trădător nu a fost decât un scenariu ce se dovedește înfiorător de ușor de pus în scenă… Și scena este atât de mare că, periodic, poporul român de bunăvoie și plictisit de sărăcie, minciună și, mai nou, lupta cu aceeași veche corupție, face figurație din tot sufletul! Uneori scenariul cere „un fleac” de peste o mie de suflete (decembrie 1989) alteori, ceva mai blând, doar flori împletite în gardul aceluiași Palat Regal (decembrie 2017) !

Istoria a devenit o afacere rentabilă, poveştile unora servite stăruitor au devenit suport pentru fundamentarea dreptului la respectul Nației… Respect clar materializat într-o avere estimată de agențiile de specialitate la minim 75 milioane de euro dar care, în fapt, având în vedere valoarea de patrimoniu cumulată este cu mult mai mare estimată la peste 2,5 miliarde de euro ! Anumiţi „întreprinzători” care se joacă în bătătura ştiinţei istorice, plătiţi gras de diferite O.N.G.-uri interne sau externe, consideră Istoria ca pe o specie oarecare aflată pe cale de dispariţie, o realitate biologică, naturală care, dacă nu poate fi rumegată de ei, poate fi oferită prin milostivirea lor largă, poporului-turmă spre îngurcitarea înceată.

Poporul nostru daco-român deprins milenar să-şi lege soarta, destinul şi menirea de cea a împăraţilor, a regilor, a voievozilor şi a domnitorilor săi, vedea în Conducătorul lor simbolul naţional şi spiritual prin excelenţă. Acel Conducător care s-a aşezat pe linia Neamului, ca pedagog, ca ierarh şi mare ostaş, la bine şi la rău, la luptă şi la biruinţă, la suferinţă şi la bucurie, la prigoană şi la izbândă, la vitregii şi la dăinuiri, la încercări şi la realizări, la căderi şi urcuşuri, la frângeri şi neatârnare, la credinţă, la nădejde şi la iubire întru Dumnezeu şi Neam, acel Conducător care suie de la simbol la mit, de la legendă la nemurire. Aşadar, Conducătorul trebuie să întronizeze pentru poporul său o monarhie spirituală, o armonie naţională, un model universal şi nu o criză dinastică, deseori repetată, care face din duşmanii seculari ai Naţiunii, „tovarăşi de drum”.

Calea Conducătorului, care se identifică cu linia Naţiunii, trebuie să fie Calea întru Hristos, Calea întru Neam, iar nu „drumul necesităţilor tovărăşeşti”. În cazul nostru „drumul” monarhului Mihai I, a convertit linia Neamului la procesul de comunizare, care a devenit „starea de normalitate”. Istoria are adesea izvoare ştiute doar de cei care, din motive mult prea „omeneşti” , preferă să le lase spre analiză şi înţelegere celor care vor veni. Dar cei care au trăit „minunatele binefaceri „ale unei ţări guvernate de Mihai de România, cum are pretenţia să rămână în istoria acestui neam şi mai ales, în memoria celor care au dat jertfa supremă pentru ca ţara să nu ia drumul unui bolşevism acceptat de bună voie, au dreptul la meditaţia noastră.

A fost bolşevismul impus românilor peste voinţa vremelnicului monarh sau negociat de acesta în schimbul unor imense avantaje materiale ? Iată încă o dovadă în acest sens, păstrată în arhivele istorice ce aşteaptă încă rândul la o necesară analiză.

15 Octombrie 1947, Bucureşti, Mesajul regal, ordinar, rostit la deschiderea sesiunii ordinare a Adunării Deputaţilor.

„Doamnelor şi domnilor deputaţi, (clipa lui „tovarăşi”, bătea la uşă – n.a..)
Cu adâncă mulţumire sufletească mă găsesc din nou în mijlocul reprezentanţilor ţării, întruniţi astăzi în a doua sesiune ordinară a actualei legislaturi. Lucrările domniilor voastre în prima sesiune ordinară şi extraordinară au fost rodnice. Guvernul meu (Simplă coincidenţă! E vorba de guvernul Groza, după grozăvia celor mai falsificate alegeri din istoria modernă a României – n.a.) a găsit la domniile voastre tot sprijinul necesar şi colaborarea fructuoasă în opera de redresare şi stabilizare economică şi de reorganizare a activităţii economice în vederea stimulării producţiei şi a ridicării standardului de viaţă a celor care prin munca lor crează bogăţiile ţării. Opera de lichidare a urmărilor războiului şi a secetei şi de aşezare a statului nostru pe baze sănătoase şi puternice este în plină desfăşurare.

Doamnelor şi domnilor deputaţi,
Opera aceasta trebuie continuată. Guvernul meu va supune deliberării domniilor voastre proiectul de lege al reformei justiţiei, menit a asigura o mai bună împărţire a dreptăţii prin apropierea aparatului judecătoresc de popor şi prin introducerea în anumite complete de judecată a judecătorilor populari aleşi”.

Guvernul său, prin reforma justiţiei populare a spulberat temelia Statului naţional aşezată pe forţa Dreptului şi puterea Moralei creştine, prin dreptul forţei şi al teroarei. După 6 Martie 1945, Justiţia populară, prin organul ei expres Tribunalul Poporului a instituit „faimoasa campanie” împotriva Elitei ţării, devenită prin decret regal, cea a „criminalilor de război” (între 1945-1947).

„Veţi avea de examinat o serie de legi urmărind dezvoltarea instrucţiunii publice prin reducerea neştiinţei de carte şi asigurarea unei temeinice educaţii intelectuale şi fizice a tineretului. Vor fi supuse deliberării domniilor voastre măsurile menite a aşeza finanţele noastre publice pe baze sănătoase. Va fi revizuită aşezarea impozitelor pentru o mai dreaptă repartizare a sarcinilor fiscale şi asigurarea acoperirii integrale a nevoilor bugetare. În cadrul acestei revizuiri se va asigura o mai bună şi mai scrupuloasă aşezare a perceperii dărilor către stat, cu eliminarea hotărâtă a birocratismului şi a abuzurilor.

Doamnelor şi domnilor deputaţi,
În vederea refacerii ţării şi a ridicării bunăstării materiale a populaţiei, cât şi a dezvoltării schimburilor cu ţările străine, măsurile destinate a spori producţia industrială şi agricolă vor fi aşezate pe primul plan al lucrărilor domniilor voastre. Eforturi pentru sporirea producţiei vor trebui făcute atât de tehnicieni şi muncitori, cât şi de întreprinzători. Ţărănimea, care îşi munceşte singură pământul, va trebui susţinută pentru a-şi procura uneltele de lucru şi îngrăşemintele chimice prin cooperative, seminţe selecţionate prin ferme de stat, iar prin centre de închiriat-maşini agricole pentru a-şi putea lucra ogorul în condiţiuni tehnice mai bune. În preocuprile domniilor voastre un loc important îl vor avea şi măsurile de susţinere şi extindere a cooperaţiei destinată a servi intensificării schimbului de mărfuri între oraş şi sat şi aprovizionării populaţiei cu produse de mare consum. Armata se va bucura de o atenţie deosebită din partea guvernului meu care, respectând prevederile Tratatului de pace, o va înzestra astfel pentru ca ea să constituie un puternic scut de apărare a statului şi poporului român, un puternic instrument de apărare a păcii şi independenţei noastre naţionale”.

Care armată? Cea pe care a epurat-o? Cea pe care a dăruit-o sovieticilor şi comuniştilor români? Armata Naţiunii Române era constituită, nu din soldaţii-mercenari ai unui scop politicianist, ci din ostaşii creştini ai Statului Naţional în care, toate izvoarele istorice conchid asupra valorii sale: excelentă. Ei nu luptau pentru o ideologie, ci pentru credinţa şi dragostea veşnică în Dumnezeu şi Moşii şi Strămoşi noştri. Acelaşi Mihai I avea să întineze memoria celor ce se jerfiseră pentru cauza neamului semnând decretul de integrare în structura armatei naţionale a celor două divizii de „reeducaţi – activişti sovietici „

„Mihai I,
Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională (sic), Rege al României, la toţi de faţă şi viitori, sănătate. Asupra raportului ministrului nostru secretar de stat la Departamentul Războiului cu nr.20906 din 15 August 1945; văzând jurnalul Consiliului de Miniştri nr.1210 din 1945; am decretat şi decretăm:

Decret-lege pentru reintegrarea diviziilor de voluntari „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan” în compunerea forţelor armate române[1]

Numai în anul 1945 au fost constituite sub „patronajul” regelui 9 loturi de „criminali de război”. Din primul lot în care erau incluşi marii generali Leoveanu, Macici, Calotescu, Trestioreanu, Ghineraru, Calafeteanu, Pătrăşcoiu şi personalităţi de talia lui Ion Haţieganu, Ion Năstase, N. Melinescu, Stere Marinescu, 29 de personalităţi şi generali au fost condamnaţi la moarte, dar clemenţa regală i-a salvat oferindu-le munca silnică pe viaţă[2]. Să ne întoarcem la discursul din 15 octombrie 1947:

„Doamnelor şi domnilor deputaţi,
Ratificarea Tratatului de pace şi politica de afirmare a independenţei şi suveranităţii naţionale aşează România în rândul ţărilor care merg pe drumul păcii şi colaborării sincere între popoare (pe drumul tovărăşesc al sovietizării, desigur – n.a.). Astfel, în domeniul politicii externe, România va avea un rol activ în consolidarea păcii, prin colaborarea strânsă şi sinceră cu naţiunile care respectă independenţa, suveranitatea şi libertatea popoarelor. (Care naţiuni? – n.a). România va continua să desăvârşească colaborarea cu Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, a cărei armată şi-a dat sângele pentru eliberarea pământului nostru şi a cărei susţinere s-a manifestat în continuu în atâtea ceasuri grele pe care le-am străbătut de la terminarea războiului şi până azi.

Prietenia şi colaborarea în toate domeniile cu Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, apărătoare constantă a păcii, a democraţiei şi independenţei popoarelor rămân baza însăşi a politicii noastre externe. Dimpotrivă, guvernul meu va continua politica de întărire a raporturilor cu ţările amice, încheind cu ele tratate de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală.

Doamnelor şi domnilor deputaţi,
Convins de sentimentele domniilor voastre de dragoste şi devotament pentru popor, sunt încredinţat că veţi da guvernului meu acelaşi sprijin preţios pe care l-aţi dat până acum. Vă urez spor la muncă, rugând pe cel atotputernic să reverse binecuvântarea asupra lucrărilor domniilor voastre. Eu declar deschisă sesiunea ordinară.
Mihai I[3].

Întreaga Elită creştină a Naţiunii Române a suferit o adevărată tragedie, după Actul de trădare regal de la 23 August 1944, prin întreg concursul factorilor de conducere ai ţării. Grupul de conspiratori, girat de Mihai I, au pregătit momentul favorabil loviturii de stat, care să coincidă cu o ofensivă generală a Armatei Roşii pe frontul din Basarabia. Era de fapt o invitaţie monarhică, incredibilă, de a ne invada ţara. Discursul regal rostit la Radio în care se afirma că România a încheiat armistiţiul cu sovieticii, a făcut ca Actul trădării Naţiunii de la 23 August 1944, să devină Trădarea fără precedent din întreaga istorie universală, actul cel mai mizerabil şi cel mai abject, prin care Mihai I şi-a predat Naţiunea creştină în mâinile bolşevicului-inamic ateu.

Iată cum caracteriza într-un rezumat, ca o scrisoare deschisă, Actul regal de la 23 August 1944, către o autoare franceză de istorie contemporană a României, generalul Platon Chirnoagă: „Vă puteţi imagina, doamnă, pe politicienii cu responsabilităţi în Franţa cerându-le germanilor, în timpul războiului, să preia ofensiva şi să distrugă Armata franceză? Şi, dacă un astfel de fapt s-ar fi întâmplat, cum l-ar califica legile pentru apărarea statului francez? […] În noaptea de 23 August, regele Mihai anunţa la Radio că fusese semnat un armistiţiu cu sovieticii […] De fapt armistiţiul nu a fost semnat până pe 12 Septembrie, la Moscova. Trimişii regelui au suferit acolo cea mai grea dintre umilinţi; au trebuit să aştepte 15 zile, înainte de a li se face cunoscute condiţiile impuse de către U.R.S.S., pe care au trebuit să le semneze fără să crâcnească. În timpul acestor 15 zile, trupele sovietice ocupaseră întreaga Românie. Astfel, au făcut imposibilă orice reacţie din partea ţării care, cu siguranţă s-ar fi produs dacă s-ar fi cunoscut condiţiile înainte de a se semna. Dat fiind că nu se semnase armistiţiul, toate trupele române, care se aflau pe frontul din Moldova şi Basarabia şi care încetaseră focul, după ordinul regelui Mihai, au fost făcute prizoniere de către ruşi; soldaţii şi ofiţerii au plecat captivi către Rusia. Aşa că a fost o capitulare şi nu un armistiţiu. Exista aici un rege care îşi preda armata duşmanului. În ce ţară din lume poate fi găsit un şef de stat asemănător? Pe 20 Iulie 1945, i s-a decernat prin mareşalul Tolbuhin din ordinul lui Stalin „Орден « Победa »” (Ordinul „Victoria”). Tristă onoare de a fi decorat de către duşmanul de moarte al poporului său!”. Să ne mai întrebăm cât preţuia pentru Mihai I poporul român?

Va exista cineva poate care să creadă că oricum regele şi conspiratorii săi nu puteau să facă ceva mai mult. Dar nu este adevărat: când Finlanda a fost băgată în corzi de către ofensiva Armatei Roşii, guvernul ţării a fost încredinţat miticului mareşal Mannerheim. Acesta fusese conducătorul Războiului de Eliberare din 1918 împotriva Rusiei sovietice şi apoi condusese Armata în Războiul de iarnă, din 1939-1940, şi în Războiul de continuare, din 1941-1944. Avea un portofoliu plin de lupte date împotriva comuniştilor ruşi şi era simbolul determinării ţării sale de a se apăra împotriva intenţiei de a fi anihilată şi absorbită. Sovieticii au ţinut cont de acesta şi au negociat cu finlandezii un armistiţiu care, în contextul finalului anului 1944, trebuie considerat ca fiind foarte favorabil pentru Finlanda, care i-a permis menţinerea independenţei sale şi nu a admis trupelor sovietice pătrunderea pe pământul său. Atitudinea regelui Mihai şi a celorlalţi „învăţăcei de vrăjitor”care îl însoţeau şi-l ajutau a fost contrară:şi-a trădat proprii săi soldaţi şi pe poporul său şi a încredinţat România, fără condiţii, sovieticilor. Nu trebuie să ne mire că Stalin decidea să-şi stoarcă prada la maxim”[4].

Într-o mai veche emisiune televizată, ginerele lui Mihai I, „colonelul” Dudă, conchidea după şirul de osanale aduse socrului său şi fardatele minciuni despre Actul de la 23 August 1944, că în primii 41 de ani de exil: „regele Mihai a făcut cel mai mare bine de pe pământ românilor”. Ginerele-colonel a realizat cea mai „reuşită” premieră actoricească, ferindu-se totuşi să ne definească în ce a constat acest grandios bine naţional… Probabil se referea la faptul că pentru cea mai mare trădare cu care şi-a vândut propriul popor, sovieticii l-au considerat pentru ei, ca cel mai mare bine, răsplătindu-l încă o dată cu medalia jubiliară „60 лет Побе́ды в Вели́кой Оте́чественной войне́ 1941-1945 гг.” (60 de ani de la Victoria Marelui război pentru Apărarea Patriei 1941-1945).

Medaliile oferite de duşmanii Naţiunii, de „tătucul” cel mai autorizat model al ateismului în 1947, apoi de Preşedintele Federaţiei Ruse, în 2005 au confirmat „meritul” decisiv al trădării regelui, care şi-a sacrificat poporul pe „altarul” propiilor interese.

Din documentul diplomatului american Douglas, ambasadorul SUA la Londra, privind întâlnirea cu monarhul României la Londra în data de 22 Noiembrie 1947, reiese clar „drumul”regelui: „La cererea regelui Mihai, l-am întâlnit ieri după-amiază, pe el şi pe Regina-Mamă…Eu i-am explicat că el, şi numai el singur, trebuie să se decidă dacă se va întoarce în ţară sau va rămâne în străinătate. Noi recunoaştem serviciile pe care el le-a adus şi avem îndoieli dacă în viitor el va mai putea aduce vreun serviciu ţării sale”[5].O situaţie inedită pentru o întrevedere cu caracter politic între reprezentanţii a două state. Prezenţa reginei-mame alături de regele României sugerează fără voie impresia că la întâlnirea cu ambasadorul american au precumpănit problemele familiei regale faţă de problemele naţiunii. Prin Actul regal de înaltă trădare de la 23 August 1944, regele Mihai a inaugurat de fapt opera de distrugere a naţiunii româneşti profund creştine , care a fost apoi desăvârşită de cei cărora ne-a vândut. Străduinţa şi înfăptuirea monarhică a lui Mihai I au fost depline şi meritorii: a transformat Statul Naţional unitar şi indivizibil al Naţiunii Daco-române într-o anexă a Uniunii Sovietice în care şi-au găsit imediate aplicări principiile bolşevice .

Actul regal al trădării sale nu a adus doar consecinţele tragice, dramatice şi catastrofale asupra Statului Naţional al Naţiunii Daco-Române, ci a „pietruit drumul” calvarului care să înmormânteze în statu quo european toate nădejdiile de eliberare ale popoarelor creştine din Răsărit. Actul regal al marii trădări naţionale de la 23 August 1944, şi-a pus pecetea şi semnătura pe Actul abdicării de la 30 Decembrie 1947, în care a fost binenţeles inclusă tîrguiala şi compensaţia plătită forte la diferite scadenţe.

Comentând aspectul dezonorant al comercializării unui act solemn al istoriei nostre, jurnalistul monarhist Pamfil Şeicaru se întreba consternat la rolul pe care l-ar mai putea avea în exil Renegatul, după acel „factor constituţional”? „Un renegat al monarhiei, ca instituţie pe care o declară o « piedică serioasă în calea dezvoltării României ». Autor al loviturii de stat de la 23 August 1944, spre a duce ţara la o capitulare fără condiţii, de pe urma căreia 175 000 de ostaşi români au fost duşi ca prizonieri în Siberia, nimeni neştiind căţi au revenit în ţară. În plus, colaborator activ al Rusiei sovietice de la 23 August 1944 până la 30 Decembrie 1947. (Poate chiar mult mai devreme ). Care din aceste titluri sunt invocate spre a fi declarat « factor constituţional »?”[6].

Suspinul său regal pentru poporul român este aşadar bine întemeiat: Mihai I de România (pe care am vândut-o…). Pe frontispiciul regal al conştiinţei ex-monarhului Mihai I, nu s-a aşternut nici macar acum în al 12-lea ceas, jertfa de sânge a celor peste 80 de generali eroi şi martiri, a zecilor de lideri politici, a sutelor de înalţi ofiţeri, a miilor de intelectuali, a zecilor de mii de ţărani, a sutelor de mii de militari şi a milioanelor de români, care au plătit cel mai îndelungat tribut al umilinţei, al durerii, al dezonoarei, al sacrificiului suprem, suferinţă care şi astăzi sângeră destul de vizibil. Putem crede că doar Bunul Dumnezeu are puterea de a înfăptuii mult aşteptata justiţie atunci când, ridicăm vocile rostind „Veşnica lor pomenire” chiar şi pentru cei mulţi în memoria cărora uităm să cerem măcar decenţă ?!

În acest decembrie 2017, mi-am impus să respect plecarea poate la Ceruri a omului Mihai, chiar sufocat de uriașul val de mistificare și minciună la care am asistat fără voie, înmărmurit de lipsa de respect față de propriile poziții de recunoscuți istorici, profund îndurerat de buna credință cu care românii și-au lăsat încă odată sufletul de popor credincios învăluit în mantia intereselor mincinoase căutând cu disperare un reper demn de respect măcar în trecut… Atât de bine regizată a fost punerea în scenă încât am ajuns să mă întreb dacă mai are cineva nevoie de Adevăr când Povestea este, se pare, unanim reluată spre somnul liniștit și frumos al Tuturor… M-am reîntors atunci la textele adunate sub numele „Privire sub coroană” și publicate începând cu anul 2007 și am luat hotărârea să le aduc din nou în atenția celor ce vor dori să le citească… Toate sursele sunt clar precizate și sunt verificabile.

Concluziile ?! Știu că este mai ușor să consideri doar rău voitor Adevărul decât să încerci să lupți cu duritatea lui ! Dar atât cât mai sunt liber să respir nu voi admite că Nația mea va cinsti o Poveste și nu Adevărul drept Istoria Sa.

– Va urma –

Fond de carte: Arhiva Dumitru Ionescu-Bucureşti.
– 30 Decembrie 1917, † Sf. Prooroc Agheu; † Sf. Împărăteasă Teofana
– 30 Decembrie 1947 – 70 de ani de la abdicarea voluntară a regelui după ce a oferit ţara plocon sovieticilor.

Grafica – I.M.

Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu

SURSA: http://www.art-emis.ro/analize/4581-mihai-i-si-augusta-sa-domnie-intre-adevar-mit-si-mistificare-1.html

–––––––––––––-
[1] Decret-lege Bucureşti, 15 August 1945, Nr.2625 Mihai; M.O., partea I, an CXIII, nr.185, 16 August 1945.
[2] A.M.Ap.N., Fond „Memorii Bătrâni”. „Generali”, Litera M., Dosar nr.3:ASB. „Voinţa Armatei!”, nr.10 / 1941; Preşedenţia Consiliului de Miniştri, Dosar 103 /1941.
[3] Dezbaterile Adunării Deputaţilor”,nr.1, şedinţa din 15 Octombrie 1947, p.1-2. Publicate în „România – Viaţa politică în documente anul 1947, Arhivele Statului din România, 1994, pag. 225-227.
[4] Carlos Caballero Jurado/Richard Landwehr, Armata Naţională a Guvernului de la Viena, Editor, Garcia Hispan, Granada 1997, p.87.
[5] Gabriel Constantinescu, Şah la Rege. Declinul monarhiei române în secolul XX, Bucureşti, Ed. Christiana, 2007, p. 357.
[6] Pamfil Şeicaru, Istoria Partidelor Naţional, Ţărănist şi Naţional Ţărănist, 2 vol., Ed. Carpaţii, Madrid, 1963.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în DOCUMENTE DE ARHIVĂ, LUPTA PENTRU ADEVĂR, MARI ISTORICI. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s