Constantin Pantazi – „Cu Mareșalul, până la moarte !” (1)

Textul care urmează este prefața la volumul ce cuprinde însemnările generalului Constantin Pantazi „Cu Mareșalul până la moarte !”, apărut la București, Editura Publiferon, 1999, 380p. Reamintim că la acea dată încă nu fusese emisă anticonstituționala OUG Nr. 31/2002, metamorfozată la comanda I.N.S.H.R.-E.W. în fructul condamnabilei perseverări în anticonstituționalitate, numită Legea nr. 217/2015, prin care elita personalităților românilor este stigmatizată, iar oprerele lor interzise. (Redacția ART-E MIS).

În anii din urmă, în România şi nu numai, s-a scris foarte mult despre mareşalul Ion Antonescu: cu admiraţie, cu veneraţie, cu ură, cu lipsa de respect şi, uneori, chiar cu obiectivitate. Istorici, publicişti, romancieri, jurişti, oameni politici, condeieri de toate calibrele au simţit nevoia să-şi spună părerea, mai mult sau mai puţin avizată, despre ce a însemnat Ion Antonescu pentru români. Într-un cuvânt, a devenit un subiect la modă, cu toate avantajele şi dezavantajele generate de asemenea poziţie. Avantaje – pentru că forţă de penetrare a unui asemenea subiect a facilitat priză la public a tuturor acestor contribuţii dezavantaje – fiindcă a atras o mulţime de abordări pentru care epitetul „ridicol” este un simplu eufemism.

Desigur, istoricii au fost cei care au declanşat toată această patimă, prin publicarea documentelor care pe timpul comunismului au fost interzise marelui public. În scurt timp, ei au fost însă aproape îngropaţi sub avalanşă pe care o stârniseră, îndrăznim să spunem, fără voia lor. Pentru că dezvăluirile produse de documentele publicate au reamorsat o „bombă” ce se părea că nu va mai exploda niciodată: legenda Antonescu. Creşterea indicelui de popularitate a acestui personaj istoric a atras, inevitabil, luările de poziţie politicianiste. Instantaneu, „vigilenţii” au şi văzut un mare pericol planând asupra bietului popor român, abia recent reconvertit la democraţie (în opinia lor). Peste câtva timp, probabil că tot acest spectacol va fi privit cu detaşare şi cu o notă consistentă de umor.

Până atunci însă, primul rezultat notabil al acestei agitaţii a fost un adevărat recul al cercetării istorice asupra acestui subiect. Timoraţi de etichetările politicianiste, istoricii au devenit foarte prudenţi în aprecierile făcute asupra personalităţii lui Ion Antonescu. Refugiaţi sub pretextul obiectivităţii, cu câteva excepţii ei s-au ferit şi se feresc încă să concretizeze cercetările arhivistice într-o monografie consistentă consacrată lui Ion Antonescu.Judecând după tiparele lumii occidentale, spre care ne îndreptăm cu atâta fervoare, reţinerea istoricilor este justificată. În Vest, a te ocupa de un asemenea subiect în alţi termeni decât cei consacraţi la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial – care au delimitat foarte clar „învinşii” de „învingători”, „binele” de „rău” şi „eroii” de „criminali” – înseamnă a fi un „revizionist”. Situaţia este cu atât mai dificilă pentru istoricii români care, în opinia noastră, în subiectul în cauza că şi în multe altele, nu pot fl decât „revizionişti”. Cealaltă cale le este pur şi simplu închisă, dacă vor să-şi respecte statutul de oameni de ştiinţă. Cu atât mai penibile au fost, în toiul polemicii despre Antonescu, izbucnirile unor persoane publice, chiar ale unor istorici (e drept, nu specialişti ai perioadei respective), care au readus pe tapet aşa-zisele argumente ale rechizitoriilor şi actelor de acuzare din „procesul marii trădări naţionale”.

Pe de altă parte, nu putem să nu observăm că deschiderea arhivelor determină o permanentă schimbare a datelor de bază şi este foarte posibil că o lucrare elaborată în această faza a cercetărilor să fie infirmată de descoperirea unui nou document Orice subiect de istorie, şi cele de istorie a secolului al XX-lea în special, sunt supuse acestui risc. Recent, un istoric italian, Renzo de Felice, autorul unei impresionante monografii despre Benito Mussolini a răsturnat tot ceea ce se cunoştea despre execuţia „Ducelui”, În opinia lui de Felice, grupul de partizani comunişti condus de „colonelul Valerio” (Walter Audisio) nu a fost decât simplul executant al unor ordine care nu veneau de la „poporul italian” şi nici măcar de la Partidul Comunist, ci direct de la Londra.

Eliminarea lui Mussolini ar fi fost impusă de însuşi premierul britanic Winston Churchill şi pusă în aplicare de Serviciile Secrete britanice care – devansându-le pe cele americane – au reuşit să se infiltreze în mişcarea de partizani şi să determine deznodământul cunoscut. Motivul? Mussolini păstra asupra să corespondenţă pe care o purtase cu Churchill şi care conţinea cel puţin două piese compromiţătoare pentru liderul britanic. Este vorba despre două scrisori din 1939: în prima Churchill îi cerea dictatorului italian să între în război alături de Germania (pentru că în cazul unei victorii a Axei să obţină condiţii favorizante pentru Marea Britanie), iar în cea de-a două îi propunea că, după încheierea conflictului, să pornească împreună o campanie antibolsevica[1]. Este adevărat că Renzo de Felice nu a publicat cele două scrisori incriminate, dar a anunţat că scoaterea lor la lumina nu va întârzia. Or, în cazul în care teoria istoricului italian se va dovedi exactă, câte pagini de istorie şi memorialistică vor deveni, broşe, inutile?

Cartea de faţă constituie o contribuţie remarcabilă la elucidarea problemelor legate atât de personalitatea mareşalului Antonescu, cât şi de guvernarea să din anii 1940-1944. Valoarea acestei mărturii este dată, în primul rând, de autorul ei, generalul Constantin Pantazi, ministru de Război în anii 1942-1944, deci unul din personajele-cheie ale echipei Mareşalului. Nu putem să nu remarcăm că, după Radu Lecca şi Eugen Cristescu[2]. Constantin Pantazi este cel de-al treilea înalt demnitar al regimului Antonescu ale cărui memorii sunt publicate, cei trei fiind tocmai supravieţuitorii sentinţei pronunţate în faimosul „proces al marii trădări naţionale”, prin care au fost condamnaţi la moarte mareşalul Antonescu şi şase din cei mai apropiaţi colaboratori ai săi (Mihai Antonescu, Gheorghe Alexianu, Constantin Z. Vasiliu şi cei trei amintiţi mai sus). În pofida funcţiei pe care a îndeplinit-o, generalul Constantin Pantazi este prea puţin cunoscut opiniei publice din România, numele său răzbătând foarte rar din lucrările de istorie şi chiar din ce memorialistice. Doar fiul său, Ion Pantazi, a reuşit o reparațio necesară în cele două volume ale lucrării „Am trecut prin iad” (apărute la München, în 1989; primul volum a fost retipărit şi în România, în 1992). Este neîndoios faptul că Ion Pantazi s-a inspirat din lucrarea tatălui sau, dar ţinem să precizăm, de la început, că există deosebiri sensibile între cele două „versiuni”.

Constantin Pantazi s-a născut la 26 august 1888 la Călăraşi. O prima surpriză pe care ne-o rezervă dosarul său personal este faptul că în foaia matricolă, la rubrica părinţilor, viitorul general este înregistrat că fiu al „căpitanului Constantinescu (sic!) din Piteşti” (locul de naştere al Mareşalului) şi al Eufrosinei. De altfel, primele notări de serviciu, din anii 1908-1909, sunt pe numele Constantin Constantinescu. Se ştie, de asemenea, că pe fratele său, ajuns şi el general în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, îi chema Vladimir Constantinescu. Nu am găsit însă nici o precizare cu privire la momentul şi motivul schimbării numelui de familie din Constantinescu în Pantazi. Asemenea lui Ion Antonescu, Constantin Pantazi a făcut Şcoală Militară de Ofiţeri de Infanterie şi Cavalerie de la Bucureşti (1906-1908). După înălţarea la gradul de sublocotenent, prima sa unitate a fost Regimentul 9 Roşiori, pe care îl va aminti cu veneraţie în memoriile sale. A urmat apoi cursurile Şcolii Speciale de Cavalerie (1909-1910), fiind repartizat succesiv la Regimentele 11 Roşiori şi 8 Călăraşi, S-a distins pentru prima oară pe câmpurile de lupta din Bulgaria, în campania din 1913. Era pe atunci locotenent (din 1912), comandant al Plutonului II din Escadronul 2 al Regimentului 11 Roşiori, regiment aflat în compunerea Diviziei 2 Cavalerie a generalului Alexandro Mustafa, în al cărei Stat Major se găsea Ion Antonescu. Episodul în care cei doi s-au acoperit de glorie este pe larg descris în această lucrare. Reţinem din notarea de serviciu pe care i-a întocmit-o colonelul Constantinidi, că s-a remarcat într-o „recunoaştere specială trimisă de domnul comandant al Diviziei 2 Cavalerie” şi ulterior la forţarea intrării în defileul Vraces, unde a dovedit „mult curaj, străbătând sub împuşcăturile ce primea de pe ambii versanţi, o distanţă de 500m, după care, nemaiputând înainta, s-a retras la pas, dând un exemplu frumos trupei care începuse să se dezorganizeze”. Superiorul sau îl aprecia ca pe „un ofiţer ce nu cunoaşte frica, de o temeritate împinsă până la exces […] o fire impulsivă sub un aspect calm, însă cu un surplus de energie fizică şi intelectuală”. Pentru faptele sale de arme a fost decorat cu „Steaua României”, clasa a V -a.

Dacă vitejia sa nu era contestată, documentele de arhivă atestă însă că tânărul cavalerist nu îşi manifestă întotdeauna benefic surplusul de energie. În consecinţă, capitolul „pedepse” era destul de încărcat, motivele fiind cel mai adesea legate de comportarea neconformistă în societate. I se reproşa faptul că s-a „afişat” cu femei de o moralitate dubioasă, că s-a adresat „cu termeni nemilitărești” unui superior, sau că a provocat pe un „domn” care îl reclamase pentru conduită sa incorectă. Caracterul era apreciat când „independent şi spontan”, când „înţepat şi lipsit de deferenţă” şi, cu savoarea limbajului de epocă, se aprecia că „are nevoie a-şi reface firea”. „Defectele” lui Pantazi făceau însă parte din etalonul de comportare al impetuoşilor cavalerişti. Oricum, dincolo de aceste păcate de tinereţe, dosarul personal a reţinut şi manif estari mult mai interesante ale independenţei în gândire a tânărului ofiţer. Astfel colonelul Popovici, comandantul Brigăzii 4 Cavalerie, îl acuză direct că „are idei de socialist”, iar colonelul Constantinidi, comandantul său de regiment, nota că „sentimentul umanităţii îi domină vorbind la conferinţă că ovreii trebuie strânşi a-şi face datoria, a ripostat că nu poate să-i umilească şi că trebuie să le scoată în relief meritele lor în diferite împrejurări”. Ne întrebăm ce i s-ar fi întâmplat colonelului Constantinidi dacă, în 1946, ar fi depus o astfel de mărturie la „procesul marii trădări naţionale”, unde Constantin Pantazi era făcut răspunzător, între altele, de deportarea şi masacrarea evreilor ?

Declanşarea Războiului de reîntregire naţională l-a găsit pe Constantin Pantazi la comanda Secţiei de Mitraliere a Regimentului 11 Roşiori, în fruntea căruia s-a distins în luptele de la Oituz, Caşin şi Fată Moartă. În consecinţă, a fost înaintat căpitan şi decorat cu „Coroana României” cu spade, în grad de cavaler. A trecut apoi în cadrele primei unităţi de vânători de munte organizate în armata română, unitate comandată – formal – de năbădăiosul prinţ Carol. La 6 august 1917 a condus, ca ajutor, un grup de 4 companii în atacul purtat împotriva Regimentului 22 Brandenburg, faptă de arme care i-a adus promovarea la excepţional la gradul de maior şi decorarea cu ordinul „Mihai Viteazul”, clasa a III-a. La începutul anului 1918 a revenit la arma de origine, fiind numit comandant de escadron în Regimentul 2 Roşiori, dislocat în Basarabia, calitate în care s-a impus prin fermitatea cu care a ţinut la respect trupele ruseşti bolşevizate în zona Bender, Chițcani.

După război, în 1919, se va căsători cu Adriana Poenaru (era a două căsătorie, prima fiind în 1915, la Tecuci, cu Beatrice Chiţu), iar apoi va pleca la un stagiu de pregătire în Franţa, la Regimentul 7 Dragoni, de Ia Fontainebleau. Deşi n-a putut urma cursul de comandanţi de escadroane de la Saumur – suspendat pe doi ani -, a făcut o bună impresie şi datorită unei conferinţe despre România pe care a ţinut-o acolo. După absolvirea Şcolii Superioare de Război (1923), a fost câtva timp la Regimentul 9 Călăraşi (1924), iar apoi a devenit şeful de Stat Major al Diviziei 3 Cavalerie (1925-1931), comandate de generalul George Moruzi, una din marile personalităţi ale armatei în epocă, supranumit şi „prinţul cavaleriei”. În această calitate, pentru o scurtă perioadă – descrisă de altfel în carte – l-a avut în subordine pe colonelul Ion Antonescu, care comandă Regimentul 9 Roşiori.

Locotenent-colonel (1925), colonel (1929), Constantin Pantazi s-a aflat în anii 1931-1937 în structurile de comandă ale Regimentului 3 Călăraşi, Inspectoratului General al Cavaleriei, Brigăzii 4 Cavalerie şi Diviziilor 2 şi 1 Cavalerie. Avansat general de brigada (1 aprilie 193 7), a comandat apoi Brigada 8 Cavalerie (1938) şi Divizia 3 Cavalerie (sept 1939 – august 1940). În fruntea acestei divizii, pe care o cunoştea foarte bine din anii când fusese şef de stat major, a trăit drama retragerii din Basarabia (28 iunie – 2 iulie 1949) ca urmare a ultimatumurilor sovietice din 26-27 iunie 1940. A fost una din puţinele mari unităţi care, în situaţia extrem de dificilă de atunci, a reuşit să se retragă în ordine şi fără pierderi, lucru remarcat şi de comandantul Corpului de Cavalerie, generalul Constantin Atanasescu: „Aflat în situaţia cea mai grea în care s-a găsit vreo unitate, pe porţiunea cea mai lată a Basarabiei, cu o populaţie minoritară îndârjită contra trupelor noastre, a ştiut, graţie tăriei de caracter şi priceperii […] să-şi retragă divizia în cele mai bune condițiuni la vest de Prut”.

Atragem atenţia asupra paginilor din memorii consacrate retragerii din Basarabia, ele fiind poate singurele, provenite de la un participant de asemenea rang, care surprind întreagă tragedie a acelor zile. Numit la începutul lunii septembrie 1940 la comandă Diviziei Blindate, generalul de divizie (din iunie 1940) Constantin Pantazi avusese, până la această dată, o biografie aproape standard pentru comandanţii de frunte ai epocii. O ruptură decisivă se va produce la 7 septembrie, când va fi convocat la Preşedinţia Consiliului de Miniştri de generalul Antonescu, imediat după preluarea puterii, şi numit subsecretar de stat al Armatei de Uscat, funcţie în care a rămas până la 22 ianuarie 1942, când a fost investit ministru de Război. A fost înaintat general de corp de armata în 1943.

Arestat la 23 august 1944 la Palatul Regal, deţinut în U.R.S.S. începând din septembrie 1944, într-un lot care i-a mai cuprins pe mareşalul Ion Antonescu, Mihai Antonescu, generalul C.Z. Vasiliu şi colonelul Mircea Elefterescu, a fost adus în ţară în aprilie 1946 pentru a fi unul din principalii acuzaţi în faimosul proces din 6-7 mai 1946. Din 17 posibile capete de acuzare cuprinse în Decretul-lege 312 din 21 aprilie 1945 privind „urmărirea celor vinovaţi de dezastrul ţării şi de crime de război”, în sarcina generalului Pantazi au fost reţinute nu mai puţin de unsprezece. După farsa judiciară care s-a numit pompos „procesul marii trădări naţionale”, el a fost găsit vinovat pentru şapte din cele unsprezece capete de acuzare iniţiale, Condamnarea la moarte i-a fost adusă de acuzația de a fi „hotărât de clararea sau continuarea războiului contra U.R.S.S. şi a Naţiunilor Unite”, poziţia să fiind aceea de „instigator sau coautor” la aceste fapte. În fond, însă, singura probă palpabilă pentru stabilirea acestei „vine” a fost o cuvântare pe care generalul o ţinuse în decembrie 1940 în faţă lui Ion Antonescu şi a membrilor Misiunii Militare Germane. Este şi motivul pentru care acest eveniment este relatat şi justificat pe larg în paginile memoriilor. Oricum, să menţionăm că, în pofida strădaniilor acuzatorilor publici, generalul Pantazi a fost exonerat de patru capete de acuzare:
– „nerespectarea regulilor de conducere a războiului”;
– „implicarea prin ordin în „acte de teroare, cruzime sau de suprimare asupra populaţiei” ;
– „munci excesive sau transport de persoane în scopul exterminării acestora”, respectiv în „represiuni colective sau individuale în scop de persecuţie politică sau din motive rasiale asupra populaţiei civile”[3].

După respingerea la 31 mai 1946 a recursurilor înaintate Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sentinţa de condamnare la moarte va fi comutată în muncă silnică pe viaţă pentru Constantin Pantazi, Eugen Cristescu şi Radu Lecca prin Decretul Regal din 1 iunie 1946. Nu sunt nici până astăzi cunoscute „înaltele raţiuni de Stat”, invocate de ministrul de Justiţie, Lucreţiu Pătrăşcanu. În raportul său adresat Regelui, care au determinat această decizie survenită efectiv în ultimul moment, Ion Pantazi susținea că dacă Eugen Cristescu a fost salvat de comunişti pentru a le organiza serviciile secrete, iar Radu Lecca de evrei, tatăl sau fusese salvat de regele Mihai. Dar singură proba pe care o aduce în sprijinul acestei afirmaţii este demersul pe care generalul Constantin Niculescu – fost camarad al lui Constantin Pantazi – pretindea că l-a întreprins pe lângă suveran. S-ar mai putea aduce în sprijinul acestei ipoteze şi faptul că generalul fusese „prieten intim” cu regele Carol al II-lea şi se bucurase şi de aprecierea fiului acestuia[4].

Fostul ministru de Război a fost deţinut pentru început la penitenciarul Văcăreşti, locul în care a reuşit să întocmească lucrarea sa memorialistică şi să o transmită familiei prin intermediul celor pe care Ion Pantazi îi numeşte „vechii gardieni”, apoi, la Aiud, până la sfârşitul anului 1957, când a fost transferat la Râmnicu Sărat, unde, supus din nou la anchete epuizante, a încetat din viaţă în ianuarie 19 5 8. După internarea la Aiud, singurul moment în care generalul a reuşit să mai ia legătură cu fiul său a fost atunci când acesta a fost adus şi el la aceeaşi Zarcă, schimbul de mesaje între cei doi fiind înlesnit de un alt deţinut, medicul Cornel Petrasievici[5]. În fond, la procesul din mai 1946, dincolo de capetele de acuzare, i s-a imputat în primul rând generalului Constantin Pantazi că fusese „unul din cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Ion Antonescu, fiind adeptul şi devotatul lui coautor şi complice la toate acţiunile criminale ale guvernului Antonescu, în care a jucat şi un rol de prim ordin şi datorită importanței, în timp de război, adepartamentului ce l-a condus”. Aşa cum se poate lesne observa din paginile acestei cărţi, generalul nu s-a dezis nici o clipă de solidarizarea la guvernarea Mareşalului, deşi, în realitate, în deciziile majore nu a fost decât rareori implicat. În special, numirea sa în postul de Ministru de Război a fost cea care a generat opinia generală că generalul Pantazi era „omul de paie” al Mareşalului[6].

Cum se întâmplă de obicei pe la noi, dar şi aiurea, învestirea unui general destoinic, dar tânăr[7] – după formularea lui Ion Gheorghe – cu o asemenea demnitate a fost greu digerată de corpul de comandă. De exernplu, generalul Constantin Sănătescu notează în Jurnalul său că numirea s-ar fi datorat faptului că Pantazi era prieten cu colonelul Mircea Elefterescu[8], la acea dată şef al Cabinetului Militar al Conducătorului Statului. Prietenia celor doi este incontestabilă, dar Sănătescu omite să consemneze în „Jurnalul” său că şi el era un vechi prieten al generalului Pantazi, care – aşa cum arată cel din urmă – l-a ajutat de câteva ori pe timpul războiului, inclusiv la numirea că şef al Casei Militare Regale. Nici una din intervențiile favorabile ale ministrului de Război nu este confirmată în „Jurnalul” lui Sănătescu. La interogatoriul care i s-a luat în aprilie 1946, întrebat de ce s-a oprit asupra lui Pantazi pentru postul de subsecretar de Stat, Ion Antonescu a răspuns sec: „El era de o corectitudine exemplară”. O confirmare în plus a faptului că Mareşalul şi-a dorit o echipa de oameni tineri, necompromişi, capabili să-i ducă la îndeplinire ordinele.
– Va urma –

Adrian Pandea

SURSA: http://art-emis.ro/cronica/cronica-literara/4208-constantin-pantazi-cu-maresalul-pana-la-moarte-1.html

––––––––––––––––––––-
[1] Vezi Pierre Milza, Churchill a-t-il fait assasiner Mussolini, in „L’Histoire”, ru: 198 I aprilie 1996.
[2] Radu Lecea, Eu i-am salvat pe evreii din Romdnia, editie Al.V. Dita. EdituraRoza Vanturilor, Bucuresti, 1994; Cristian Troncota,Eugen Cristescu,
[3] Procesul Maresalului Antonescu. Documente, editie Marcel-Dumitru Ciuca, vol. 2, Editurile Saeculum I.O. ~i Europa Nova, Bucuresti, 1995, p.
237-240, 283-284.
[4] Ion Pantazi,Am trecut prin lad, vol. 1, Editura Constant, Sibiu, 1992, p. 304-305; Procesul Maresalului Antonescu. Documente, ed. cit., vol. III, Bucuresti, 1998, p. 490.
[5] Ibidem, p. 307 și 188.
[6] Procesul Maresalului Antonescu, ed. cit., vol. 1, p. 130.
[7] Generalul Ion Gheorghe, Un dictator nefericit, Maresalul Ion Antonescu (Ca/ea Romdniei spre Statul Sate/it), editie Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, Bucuresti, 1996, p. 164.
[8] Constantin Sanatescu, Jumal, Editura Humanitas, Bucuresti, 1993,
p. 28.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în DOCUMENTE DE ARHIVĂ, IN MEMORIAM, LUPTA PENTRU ADEVĂR, MARI ISTORICI. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Constantin Pantazi – „Cu Mareșalul, până la moarte !” (1)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s