OPERAŢIUNI MILITARE COMUNE ALE TRUPELOR GERMANE ŞI ROMÂNE

Operaţiuni militare comune ale trupelor germane şi române

Operaţiunile desfăşurate pe teatrul de luptă din Basarabia şi Bucovina din vara anului 1941 au evidenţiat colaborarea dintre comandamentele şi trupele germane şi române. Înfrângerea forţelor sovietice de la flancul sudic la frontului estic s-a realizat prin lupta Grupului de armate „General Antonescu”; acesta a acţionat ofensiv cu Armata 3 română şi Armata 11 germană pe direcţia Botoşani-Moghilev şi cu Armata 4 română pe direcţia Iaşi-Chişinău-Cetatea Albă. Eliberarea oraşului Chişinău, capitala Basarabiei, s-a efectuat prin lupta comună a Diviziei 1 Blindată română şi a Diviziei 72 Infanterie germană. La sfârşitul luptelor, generalul Erik Hansen, comandantul Corpului 54 Armată german, a felicitat marea unitate română pentru „frumosul succes” obţinut. Eliberarea Basarabiei şi Bucovinei nu a reprezentat sfârşitul participării armatei române la război. La 27 iulie 1941, Hitler i-a solicitat Conducătorului Statului român continuarea acţiunilor militare şi dincolo de Nistru. Acceptând cererea, Ion Antonescu a declarat că face acest lucru pentru a obţine sprijinul Germaniei în vederea reîntregirii graniţei de vest a ţării, cât şi din interese de ordin strategic. În continuarea acţiunilor comune desfăşurate de trupele române şi germane pot fi amintite: luptele ofensive pentru forţarea Nistrului (17-19 iulie 1941); ofensiva dintre Nistru şi Nipru, începută la 21 iulie 1941; cooperarea pe frontul din Crimeea, acţiuni în timpul cărora „comandamentele române şi ofiţerii au păstrat şi păstrează raporturi cordiale cu comandamentele şi ofiţerii germani, existând o bună camaraderie, atât pe câmpul de luptă, cât şi în relaţiile curente”. Înainte de ofensiva din vara anului 1942, unităţile române au participat, alături de cele germane, la: luptele pentru cucerirea Peninsulei Kerci (8-19 mai 1942); pentru cucerirea Sevastopolului (1-4 iulie 1942); la ofensiva din bazinul Doneţului. Această participare s-a făcut în pofida faptului că, potrivit planurilor germane de operaţii, unităţile române ar fi trebuit să fie utilizate în sectoarele secundare ale fronturilor. Armata 3 română, condusă de generalul Petre Dumitrescu, a curăţat, la mijlocul lunii august 1942, zonele de la est de Marea de Azov şi au preluat siguranţa teritoriului. În ceea ce priveşte modul în care unităţile române au luptat în zona Sevastopol, ca şi colaborarea cu trupele germane, acestea sunt dovedite nu numai de citările prin ordin zi ale OKW, despre care Andreas Hillgruber afirmă că erau făcute „din indicaţia lui Hitler” – deci mai mult din considerente politice, decât ca o recunoaştere a adevăratelor merite ale trupelor române – ci şi prin scrisorile comandanţilor germani care au participat nemijlocit la luptele din zonă sau cele ale forurilor germane superioare, evident informate de către comandanţii de mari unităţi germane. La toate acestea se poate adăuga decorarea unor generali români cu înalte distincţii germane – printre alţii, amintim în acest sens pe generalii Lascăr şi Dragalina. Problemele grave au început însă odată cu operaţiile de la Don spre Stalingrad. Problemele ivite la nivelul comandamentelor au fost parte a celor cu caracter general care au caracterizat, de la bun început, colaborarea româno-germană pe toate planurile. Forurile de conducere de la Bucureşti au intervenit, cu prilejul tuturor întâlnirilor, la cel mai înalt nivel, sau la nivelul miniştrilor de resort, pentru reglementarea dezacordurilor ivite atât din ducerea în comun a operaţiunilor militare, cât şi din modul în care autorităţile germane înţelegeau să respecte tratatele şi acordurile încheiate cu România. Semnificativ în acest sens, în fapt o rezumare a tuturor acestor aspecte, este Memorandumul întocmit de Mihai Antonescu la 9/10 ianuarie 1943. Documentul rezumă în termeni foarte clari efortul militar al României până la începutul anului 1943, cifrat în piederi de vieţi omeneşti şi pierderi materiale, economice: „Pierderile suferite de poporul român în acest război sunt foarte mari – 286.000 (morţi, dispăruţi, invalizi şi improprii pentru front). Numărul celor scoşi din front (răniţi etc.) este de 370.206 şi anume: 12.750 ofiţeri scoşi din front; din aceştia 9.718 definitiv pierduşi (morţi, dispăruţi, invalizi, neîntrebuinţabili); 8.093 subofiţeri scoşi din front; dintre aceştia 6.365 definitiv pierduţi (morţi, dispăruţi, invalizi, neîntrebuinţabili); 349.363 trupă, din care 270.249 definitiv pierduţi (morţi, dispăruţi, invalizi, neîntrebuinţabili). România a avut în permenenţă angajate, de la 1940 şi până azi pentru front circa 32 de divizii, adică întreg potenţialul său militar. De asemenea, România a angajat armament şi material variind între valoarea a 35-40 de divizii şi a pierdut definitv material şi armament în valoarea a 25 de divizii”. Pe lângă acestea documentul relevă efortul economic la care a fost supusă România şi care a avut un singur rezultat: „[România] merge sigur la o gravă criză economică a producţiei iar inflaţia în care a intrat, datorită finaţării nevoilor germane, ameninţă cu dezechilibru întregul aparat al statului şi ordinea sa socială”. SURSA: http://www.ziarulnatiunea.ro
Reclame
Acest articol a fost publicat în DOCUMENTE DE ARHIVĂ, LUPTA PENTRU ADEVĂR, MARI ISTORICI. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s