UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE – 155 DE ANI

24 ianuarie 1859. Încununarea unui vis şi biruinţa la capătul unei lupte

Specializat – Valeriu Râpeanu
(citeste alte articole de acelasi autor »)

Fie că e înscrisă, fie că nu e înscrisă în calendarul oficial drept sărbătoare naţională, 24 ianuarie 1859 reprezintă un moment crucial al istoriei noastre: Unirea celor două Ţări Româneşti, primul pas ferm către ceea ce avea să se împlinească la 1 decembrie 1918: România Mare.
24 ianuarie 1859 a constituit încununarea unui vis şi biruinţa la capătul unei lupte, ziua decisivă care a făcut ca România să păşească pe calea progresului şi a democraţiei.
Meritul de o importanţă istorică ieşită din comun, dacă raportăm la împrejurările interne şi externe ale vremii, revine acelei minunate şi exemplare generaţii paşoptiste, o „generaţie eroică” aşa cum a numit-o Nicolae Iorga, intelectuali de largi cuprinderi culturale, care după ce au cunoscut Occidentul au înţeles să înfrunte toate opreliştile, să nu ţină seama de nicio ameninţare nu odată pusă în practică de autorităţile vremii care au acţionat cu duritate folosind toate armele represiunii. După ce Unirea Ţărilor Române a devenit o realitate, ei au trecut la realizarea reformelor menite să înscrie ţara lor în contextul civilizaţiei europene.
Istorici, scriitori, economişti, oameni politici, acţionând contrar apartenenţei lor de clasă, împotriva generaţiei dinaintea lor – generaţia părinţilor lor – au folosit toate armele unei lupte de-a dreptul inegale. Dar pe care ei au câştigat-o. Publicaţiile pe care le-au tipărit purtau titluri care evocau unitatea fundamentală a României: „Dacia literară”, „Magazin istoric pentru Dacia”, „Steaua Dunării”, „România Literară”, dar şi „Propăşirea”, titlul îndepărtat de cenzură odată cu masacrarea articolului program.
Pentru această generaţie unirea şi progresul formau un tot. Cel care avea să-i întruchipeze convingerile în cel mai înalt grad a fost Mihail Kogălniceanu, pe care învăţatul Dimitrie Onciul îl caracteriza în 1917: „cel mai de frunte om de stat şi cel dintâi istoric critic ce a născut neamul românesc”. Iar Gheorghe I. Brătianu îi definea astfel locul în istoria României: „În aceste preocupări naţionale, spre unitate, cum le-a cules din frământarea Germaniei contemporane, liberale şi sociale, spre îmbunătăţirea păturei ţărăneşti, care va rămâne obiectul principal al preocupărilor lui de mai târziu vedem de acum întreaga ideologie a omului de Stat, din vremea Unirii, a sfetnicului lui Cuza Vodă şi Carol I”.
Piatră de temelie a gândirii istorice româneşti, Cuvântul pentru deschiderea cursului de istorie naţională la Academia Mihăileană, rostit în 24 noiembrie 1843 – curs care după această primă lecţie a fost de asemenea interzis – afirma cu şaisprezece ani înainte de îndeplinirea Unirii acest ideal: „Eu privesc patria mea toată această întindere de loc unde se vorbeşte româneşte şi ca istorie naţională, istoria Moldovei întregi înainte de sfâşierea ei (răpirea Basarabiei n.n.) a Valahiei şi a fraţilor din Transilvania. Această istorie este obiectul cursului meu”. Avea conştiinţa că toţi: „suntem fraţi şi de cruce şi de sânge, şi de limbă, şi de legi”.
De aceea 24 ianuarie 1859 nu reprezintă un joc al hazardului, o simplă oportunitate deschisă de lupta pentru sferele de influenţă ale marilor puteri din acea vreme. Fără îndoială dovedind o inteligenţă politică remarcabilă – uimitoare chiar dacă ţinem seama că la noi nu se putea vorbi de o tradiţie pe acest tărâm – fruntaşii luptei pentru Unire au ales acelaşi Domn în ambele Principate: Alexandru Ioan Cuza. Dar oricâtă abilitate am fi dovedit în interpretarea unor prevederi internaţionale, Unirea nu s-ar fi realizat dacă în acele momente nu s-ar fi petrecut  un fenomen – rar, ce-i drept, în istoria noastră – renunţarea la orice ambiţie personală, la orice dorinţă de mărire pentru a alege pe cel ce va rămâne în istoria ţării noastre drept Domnitorul care a pus temeliile României moderne. Pentru că Alexandru Ioan Cuza este Domnul Unirii nu numai prin semnificaţia simbolică a alegerii sale, ci şi pentru că timp de şapte ani a fost promotorul marilor reforme care au privit structurile fundamentale ale societăţii româneşti, asigurându-i mersul către lumea civilizată. Aceste reforme nu s-au realizat într-o stare euforică, de înţelegere între toţi partenerii sociali, ci într-o atmosferă de luptă acerbă cu forţele conservatoare care deţineau pârghii puternice în stat. Alexandru Ioan Cuza şi sfetnicii săi nu au dat uitării programul generaţiei lor, ci dimpotrivă au făcut tot ce era cu putinţă ca acestea să devină realitate. Pentru că cele mai multe reforme, în primul rând cea agrară, se izbeau de opoziţia înverşunată a Adunării Elective, cum se numea Parlamentul de atunci. Cu toate acestea, având convingerea că reformele sunt în folosul celor mulţi, că România nu va putea progresa dacă cel ce lucra ogoarele nu avea măcar o palmă de pământ, Alexandru Ioan Cuza folosind şi metode de mână forte cum a fost dizolvarea Parlamentului, realizează prima reformă agrară românească. Oricâte critici i s-ar aduce, un fapt este esenţial: acum ţăranul român primeşte pământ. Timp de 48 de ani cât a ţinut Domnia regelui Carol I nu s-a realizat nicio reformă agrară. Au fost în schimb două mari răscoale ţărăneşti – în 1888 şi 1907. Oricât s-ar căuta acum (cu cât cinism!) să se diminueze numărul ţăranilor împuşcaţi, o realitate nu poate să fie contestată: sătenii înrobiţi de trusturile arendăşeşti, locuind în condiţii insalubre, subnutriţi, copleşiţi de datorii, trăind aşa cum a spus C. Stere – într-o „ţară de latifundii”, s-au ridicat plătind cu viaţă şi cu ani grei de închisoare actul disperării lor.
Alexandru Ioan Cuza a fost cel care – înfruntând duşmănia unor state străine – a readus în proprietatea ţării un sfert din suprafaţa ei, „Secularizarea averilor mănăstireşti” reprezintă o altă reformă cu caracter revoluţionar pe care 
i-o datorăm. Dar Alexandru Ioan Cuza nu s-a oprit aici. Învăţământul românesc de toate gradele a luat fiinţă sub Domnia lui, Instituţii fără care un stat modern nu putea exista s-au constituit acum.
Sintetizând această operă reformatoare, istoricul Alexandru Lăpădatu afirma pe bună dreptate: „Prin codicele de legi, reforma învăţământului şi celelalte ce se mai întocmiseră se pune temelii solide noii Românii -temelii pe care se putea clădi sigur viitorul ei. E opera grandioasă şi glorioasă a lui Cuza Vodă şi a marelui său sfetnic. Prin ea ambii au intrat, înfrăţiţi pentru toate timpurile, în istoria neamului”. 
Opera reformatoare pe toate tărâmurile îmfăptuită în cei şapte ani de Alexandru Ioan Cuza a purtat pecetea duratei în timp, constituind structurile pe care s-a ridicat România modernă decenii de-a rândul. Ceea ce a demonstrat marele nostru jurist Andrei Rădulescu, membru al Academiei Române şi preşedinte al acestui for ştiinţific, cu înalta lui competenţă şi onestitate.
După ce înfăţişează împrejurările detronării şi plecării din ţară a lui Alexandru Ioan Cuza, ilustrul jurist spunea în 1930: „Opera lui însă a rămas. Unirea cu toate încercările din năuntrul şi din afară, nu s-a desfăcut ci s-a închegat pe deplin. Prinţ străin a fost adus şi România a înflorit pe temeiul organizării înfăptuită sub Cuza”. Ca apoi să arate că „organizarea stabilită sub Cuza a rămas până aproape de zilele noastre”. Şi după o analiză amănunţită a principalelor legi conchide: „Statul român s-a consolidat, s-a dezvoltat, a propăşit pe bazele organizării făcute sub Cuza Vodă” şi tot astfel s-a realizat „încadrarea statului român în formele de viaţă europeană”. 
În scurta sa domnie când practic totul trebuia luat de la început, când organizarea socială şi statală trebuia fie restructurată, fie începută din temelii, Alexandru Ioan Cuza n-a avut nici răgazul, nici mijloacele de a ridica mari construcţii, de a realiza căile de comunicaţie moderne. Acestea au venit la timpul lor, când dezvoltarea economică a permis-o şi când se afirmă o nouă intelectualitate care numără în rândurile ei eminenţi oameni de ştiinţă, arhitecţi, ingineri. 
Ceea ce s-a realizat ca urmare a Unirii Principatelor de către cei ce au înfăptuit Unirea reprezintă o operă care a fundamentat România modernă, a scos-o din letargia socială şi a afirmat conştiinţa demnităţii naţionale. Odată cu Alexandru Ioan Cuza, România devine o ţară care nu mai este supusă, ci îşi hotărăşte singură destinul. Ceea ce spunea Nicolae Bălcescu în studiul său „Mersul revoluţiei în istoria Românilor” tipărit în anul 1850 şi în care sintetiza lupta generaţiei sale devenea o realitate: „Unitatea naţională fu visarea iubită a voevozilor noştri cei vitezi, a tuturor bărbaţilor noştri cei mari, cari întrupară în sine individualitatea şi cugetarea poporului, spre a manifesta lumii. Pentru dânsa ei trăiră, munciră, suferiră şi muriră”. Ceea ce visa acest erou naţional, om de ştiinţă şi luptător înflăcărat pentru democraţie, dreptate socială şi unitate naţională s-a realizat la şapte ani după ce el murea departe de ţara pentru care s-a jertfit: „unirea într-o singură naţie, unirea la care sunt meniţi, prin naţionalitate, prin aceiaşi limbă, religie, obiceiuri, sentimente, prin poziţia geografică, prin trecutul lor”.
Actul de la 24 ianuarie 1859 reprezintă nu numai un prilej de sărbătorească aducere aminte, ci unul de meditaţii care ne pot călăuzi şi astăzi.
Reclame
Acest articol a fost publicat în FELICITĂRI, LUPTA PENTRU ADEVĂR. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s