VERDE-N OCHI CU GENERALUL ION COSTAȘ DESPRE INDEPENDENȚA MOLDOVEI

Posted in DOCUMENTE DE ARHIVĂ, LUPTA PENTRU ADEVĂR, MARI ISTORICI | Lasă un comentariu

Atentat la Mareşal (4)

Atentat_la_Maresal_4Mărturia comisarului, confirmată de declarația lui Tudor Djonat. Comisarul de siguranţă nu minţea. Chiar Tudor Djonat recunoştea în prima declaraţie scrisă cum a fost arestat: „Ajuns în sat am găsit nişte ţărani cosind fân pe care i-am rugat să-mi dea explicaţii cum să ajung la Călimăneşti sau Râmnicu Vâlcea; ei mi-au spus că imediat merg şi ei. Mergând am ajuns la un şopron unde am cerut unui om un pic de apă şi acesta mi-a spus că nu-i bine să beau apă şi mi-a dat ţuică. De acolo am luat un băiat să mă conducă; ei mi-au spus că e mai bine să merg la Olăneşti şi de acolo să iau cursa spre Râmnicu Vâlcea. Am mers circa vre’o două ore şi am ajuns la Olăneşti. Aci ajuns am văzut că era armată multă adică jandarmi şi se află Dl. General Vasiliu. Eu atunci m’am întors înapoi spre centrul băilor Olăneşti şi aci am văzut de departe nişte civili care veneau spre mine; imediat i-am recunoscut că erau poliţişti din Prefectura Poliţiei Capitalei şi atunci am fost bucuros că voi putea să-i rog să mă ducă la cei în drept; ei s’au apropiat de mine şi au strigat Dl. Djonat, da el în persoană şi atunci au tăbărît asupra mea vre’o patru subofiţeri de jandarmi, cărora le-am spus d-lor fiţi vă rog puţin mai tacticoşi şi nu faceţi din aceasta un spectacol şi nici un act de bravură pentru Dvs. Au asistat la aceasta şi mai mulţi ofiţeri de jandarmi şi au văzut cât de paşnic şi liniştit eram. Ceiace mă determină să mă duc la Călimăneşti sau Rm. Vâlcea era faptul că voiam să mă predau unor autorităţi care să înţeleagă adevărata situaţie şi să nu caute să-şi bată joc de mine şi pe spatele meu să-şi facă un titlu de glorie înscenând o întreagă poveste, căci ştiu felul cum procedează şefii de post şi modul barbar cum se comportă”.

Tot acest demers ştiinţific de cercetare a tentativei de atentat asupra mareșalului Ion Antonescu ridică o întrebare fundamentală pentru istoriografia românească. Întrebare la care de acum încolo va trebui să se răspundă. Dacă Mareşalul negocia cu Aliaţii, deci inclusiv cu sovieticii, de ce s-a încercat lichidarea fizică a lui? Să fi fost toate discuţiile doar o şaradă? A câta oară am fost traşi pe sfoară? Prin descoperirea acestor documente, atentatul de la Olăneşti devine o bornă de neocolit în istoria neamului românesc. Mărturiile arhivistice confirmă scrierea din articolele fostului şef al singuranţei vâlcene (Serghie Iandola – n.n. I.M.), care susţine în „Atentatul dejucat de la Olăneşti contra mareşalului Antonescu. O variantă de lucru”: „Unul dintre legionarii paraşutaţi, Tudor Djonat, s-a deplasat şi el la Băile Olăneşti pentru a lua legătura cu un curier legionar, soţia unui preot din Râmnicu Vâlcea. Până a-şi întâlni legătura, Djonat a intrat într-un restaurant din staţiune, unde a consumat o cantitate mai mare de băutură. În stare de ebrietate, Djonat a plecat apoi spre locul întâlnirii. Din nefericire pentru el a fost însă recunoscut de comisarul Milcom, aflat pe terasa unui restaurat din centrul staţiunii. Milcom stătea la masă cu Serghie Iandola, şeful Siguranţei vâlcene, şi cu Ştefan Theodorescu, poliţistul care urma să răspundă de securitatea mareşalului Antonescu la Băile Olăneşti. La celelalte mese se aflau Piki Vasiliu, Eugen Cristescu, cât şi avocatul Radu Liveazeanu. Milcom vorbea tocmai despre… Tudor Djonat, având informaţii despre el de la Gheracostea, legionarul care se predase. Iandola îi povestea că îl cunoştea pe fratele acestuia, pe Ion Djonat, refugiat basarabean din Soroca, stabilit la Râmnicu Vâlcea şi a cărui soţie era evreică. N-au trecut 30 de minute de când se aşezaseră la masă, când Milcom a observat că din direcţia vilei mareşalului, vila Scarlat, cobora un ofiţer în uniformă de căpitan, mergând puţin legănat. Avea vestonul descheiat la gât, iar chipiul era ţinut în mână. Comisarul s-a sculat în picioare ca fulgerat, l-a fixat cu privirea şi a spus perplex: «D-le şef, acesta este Djonat!». El s-a repezit la Djonat, l-a apucat pe la spate de ambele mâini, iar în acelaşi timp şeful de poliţie Ştefan Thedorescu i-a ieşit în faţă, Djonat fiind astfel complet imobilizat. Djonat a fost recunoscut de comisarul Milcom cu destulă greutate, totuşi, datorită unei operaţii estetice, care i-a modificat fizionomia obrajilor şi a bărbiei. Milcom îl ştia însă foarte bine din perioada rebeliunii legionare din 1941, Djonat fiind şi unul dintre participanţii la asasinatele de la Jilava, din seara zilei de 27 noiembrie. Comisarul îl filase şi după aceea. Dar, după reprimarea rebeliunii legionare, Djonat fusese trimis pe frontul rusesc. De fapt, Antonescu îi trimisese în prima linie a frontului pe toţi legionari prinşi după rebeliune, pentru a-i extermina. Piki Vasiliu i-a pus o întrebare, dar Djonat a răspus obraznic: «Domnule general, cu dumneavoastră nu stau de vorbă! Vin într-o misune specială şi nu iau contact decât cu dl. general Şteflea!». Acesta era şeful Marelui Stat Major al Armatei. La acest răspuns a intervenit colonelul de jandarmi Ionescu, care l-a înjurat pe Djonat. Acesta a replicat tăios: «D-le colonel, nu mă înjura, sunt ofiţer român ca şi dumneata!» […]”[1].

În momentul dezvăluirii publice a cazului în presa locală (octombrie 1992), fostul şef al Siguranţei vâlcene, Serghie Iandola era unul dintre puţinii, poate singurul martor ocular în viaţă, relatările sale rezumându-se la propriile amintiri prezentate într-un scurt serial publicistic. După moartea sa, informaţiile apărute în presa au fost preluate, prelucrate şi repovestite, dar fără suport arhivistic sau de altă natură, unele conţinând chiar inexactităţi. Atentatul contracarat din iulie 1944 impotriva Mareşalului Ion Antonescu, coroborat cu rebeliunea legionară, ambele dirijate de Moscova, dar şi cu actul de trădare naţională de la 23 august 1944 capătă sens şi crează noi baze de studiu pentru redarea adevărului istoric al acelor vremuri catastrofale pentru soarta României. Cartea dr. Florian Bichir este, în egală măsură oportună şi importantă prin documentele – elementele de noutate – prezentate şi rămâne cea mai completă relatare a cazului, bazată exclusiv pe documente de arhivă, scăpate – după cum afirmă autorul – de „periatul” cenzurii sovietice şi reproduse în facsimil în anexă. O relatare obiectivă, fără erori şi speculaţii personale.

ION MĂLDĂRESCU

SURSA: http://www.art-emis.ro

Notă: Textul face parte din comunicarea prezentată în cadrul Sesiunii de Comunicări şi Dezbateri Ştiinţifice ŞTIINŢA, ISTORIA, ARMATA şi SERVICIILE SPECIALE ÎN APĂRAREA ROMÂNIEI, 12-14 iunie 2015; citează fragmente din volumul Dr. Florian Bichir, „Atentat la Mareşal. Olăneşti, 28 iulie 1944. Ion Antonescu – ţinta paraşutiştilor sovietici”, Bucureşti, Editura RAO, 2015.
–––––––––––––––-
[1] Florian Bichir, Atentat la Mareşal. Olăneşti, 28 iulie 1944. Ion Antonescu – ţinta paraşutiştilor sovietici, p.21-22.

Posted in DOCUMENTE DE ARHIVĂ, IN MEMORIAM, LUPTA PENTRU ADEVĂR, MARI ISTORICI | Lasă un comentariu

Atentat la Mareşal (3)

Atentat_la_Maresal_3Tudose P. Iorgulescu, un băiat de 13 ani, elev la Şcoala Primară cl. VII-a din Comuna Cheia, satul Gurguiata, va declara anchetatorilor: „În ziua de Sâmbătă 29 Iulie a.c., a venit la casa tatălui meu un căpitan decorat (este vorba despre Tudor Djonat – n.a), care a cerut mâncare şi ţuică de băut. A băut o litră de ţuică şi a plătit 500 lei. S’a îmbătat şi a cerut tatei să mă lase să-l duc peste deal la Călimăneşti, dar fără să trecem din Băile Olăneşti. Când să intrăm în Băile Olăneşti, m’a ameninţat cu pistolul pentru a mă speria, eu am fugit. Am spus tot acasă. Tot în ziua de Sâmbătă pe la ora 3 după masă am plecat la oi la tata, pe coastele Gurguiatei, pe deal am văzut doi indivizi îmbrăcaţi în haine de culoarea armatei. Când am fost văzuţi de aceşti indivizi s’au luat după mine şi au tras focuri de revolver, eu am fugit şi m’am ascuns, apoi am plecat la tata la oi. Tata a povestit jandarmilor cari patrulau pe acolo cele întâmplate, am fost luat şi am dus pe jandarmi, la locul unde au fost ei”.

O altă localnică, Smaranda D. Drăghici, de 15 ani, din comuna Olăneşti, „lengereasă la stabilimentul Băilor Olăneşti”, a povestit anchetatorilor: „în ziua de Sâmbătă 29 Iulie a.c., pe la orele 14 după masă, am văzut pe un ofiţer care sta de vorbă la scară la vila Liviu, cu o doamnă cu părul cărunt. Acest ofiţer l-am auzit cerând o adresă unde ar putea să găsească o maşină particulară să meargă la Călimăneşti unde are pe cineva bolnav. Doamna aceia a spus că ar putea găsi la hotelul Băilor din maşinile Domnului Mareşal, iar eu i-am spus să meargă la Primărie că poate găsi mai repede o maşină. El a spus că vrea repede şi o maşină particulară. Apoi a plecat spre hotelul băilor, eu l-am urmărit, el se uită iscoditor cercetând în toate părţile, apoi s’a întors înapoi şi a mers până dincolo de cartierul vilelor. Văzându-mă la casa D-lui Buzagiu, care l-a întrebat dacă nu este din cei cu paraşute, după vorba ce am avut-o eu cu ea înainte, el n’a răspuns, au venit doi copilaşi atunci ofiţerul acesta a scos 500 lei şi le-a spus că le dă bani dacă-i aduce o maşină. Noi ne-am vorbit să anunţăm un jandarm sau din garda D-lui Mareşal şi Elena Barbu a găsit doi subofiţeri de la Dl. Mareşal şi l-a arătat, apoi a fost ridicat de jandarmi şi poliţia din parc”.

Elena Barbu de 42 de ani, din comuna Olăneşti, „băişiţă la stabilimentul Băilor Olăneşti”, confirma cele spuse de Smaranda D. Drăghici. „A venit un ofiţer la noi care ne-a spus să-i găsim o maşină că ne dă bani. Dar eu cum vorbisem cu Smaranda despre paraşutişti l-am întrebat «Eşti din cei cu paraşute» el m’a întrebat imediat dacă mai sunt paraşutişti în Băi, eu nu am răspuns, atunci a văzut doi copii şi le-a spus că le dă 500 lei dacă aduc o maşină pentru el. A plecat cu copii iar eu am anunţat trei subofiţeri din garda D-lui Mareşal, care l-au înconjurat şi acest ofiţer a stat pe o bancă la intrarea în parc. Subofiţerul a anunţat şi acest ofiţer a fost ridicat de jandarmi dela garda Dlui Mareşal şi poliţie”[7].

La 10 ani de la eveniment, Securitatea îi interoghează pe participanți

Într-o primă declaraţie dată Securităţii, Iandola Serghie, comisar, şeful Biroului Poliţiei de Siguranţă din Poliţia Oraşului Râmnicul Vâlcea, nu-şi prea aducea aminte ce se întâmplase şi care era implicarea sa în acest caz. Era şi cazul să se ferească! „Cazul paraşutiştilor de la Olăneşti. În această chestiune nu am avut nici un fel de legătură după cum se constata din raportul meu către Direcţiunea Generală a Poliţiei, ci în mod întâmplător mă găseam la Olăneşti la restaurant, când s’a produs arestarea unui ofiţer la distanţa de 200 m. de mine, ce era paraşutat şi care mergea la postul de jandarmi ca să se predee şi m’am dus şi eu să văd cum s’a petrecut cazul şi am asistat la predarea lui postului de jandarmi Olăneşti împreună cu suma de 100.000 lei, un revolver şi o busolă. Ofiţerul era român şi se numea Djonat Theodor, nu am schimbat nici o vorbă cu el şi nici relaţiile nu mi s’a dat cum stau lucrurile deşi am cerut Comandamentului de jandarmi a Legiunei Vâlcea”[8].

Arestat, în urma interogatoriului de la 2 martie 1954, comisarului Iandola Serghie avea să-i revină memoria. Nu mai avea nimic de pierdut!

Întrebare: În procesul verbal de interogatoriu din 1 Martie 1954, ai arătat că în Iulie 1944, în com. Băile Olăneşti-Vâlcea au fost lansaţi un număr de 4-5 paraşutişti de un avion sovietic. Care a fost activitatea Dtale în cadrul acestei acţiuni?
Răspuns: În cadrul acestei acţiuni eu nu am desfăşurat nici un fel de activitate.
Întrebare: Detaliază tot ce cunoşti în legătură cu cele de mai sus?

Răspuns: În luna Iulie 1944, am primit dela Legiunea de Jandarmi o notă telefonică prin care mi se cerea să iau măsuri de identificare şi arestare a unui număr de circa 4-5 paraşutişti ce au fost lansaţi de un avion sovietic în jurul com. Băile Olăneşti, în cazul că aceştia îşi vor face apariţia pe raza oraşului Rm. Vâlcea. După 2 zile dela primirea acestei note telefonice a venit la Rm. Vâlcea numitul Anton Vulcan fost comisar ajutor şi agentul Sava Ţurcanu, ambii din Direcţia Generală a Poliţiei, cari erau detaşaţi la Preşedenţia Consiliului de Miniştri şi cari la aceea dată făceau parte corpul de pază al poliţiştilor de pe lângă Mareşal Antonescu – care se găsea la Olăneşti. Aceştia mi-au cerut să le pun la dispoziţie fişierul siguranţei fără a-mi spune despre ce este vorba. După ce au căutat în fişier au plecat la Olăneşti, şi mi-au spus că vor mai veni a doua zi cu maşina să mă ia la Olăneşti pentru a sta de vorbă cu Eugen Cristescu – Şeful S.S.I. A doua zi a venit o maşină şi am plecat la Olăneşti. Am aşteptat la hotel până la ora 12,30 pe Eugen Cristescu – însă acesta nu a venit. – În timp ce aşteptam pe Eugen Cristescu – am discutat cu Ştefan Teodorescu fost Şef de Poliţie, care era Şeful echipei de pază şi cu Anton Milcan. – Dela ei am aflat că la punctul Comanca s’au lansat 5 paraşutişti – îmbrăcaţi în uniforme de ofiţeri români – cari erau legionari. Că după ce au fost lansaţi s’au luat la ceartă cu care ocazie unul dintre ei a împuşcat pe unul din acel grup după care cel care săvârşise crima a plecat şi s’a predat Postului de Jandarmi. Mi-au mai spus că unul din cei lansaţi se bănueşte că ar putea fi găzduit de o studentă din Rm. Vâlcea, în care sens urmam să mi se ceară relaţii de Cristescu Eugen.

La orele 12,30 împreună cu cei doi am plecat să luăm masa la restaurant, unde am găsit la o masă mai mulţi ofiţeri împreună cu Eugen Cristescu şi Generalul Pichi Vasiliu – Ministru de Interne. În timp ce luam masa cu cei doi arătaţi mai sus a trecut prin faţa restaurantului un cetăţean îmbrăcat în uniformă de cpt. de artilerie (uniforma armatei române) cu bonetă în mână şi cu nasturii desfăcuţi la haină. Anton Milcan văzându-l s’a adresat şefului de Poliţie Teodorescu spunându-i că ofiţerul îmbrăcat în uniformă de căpitan este legionarul Djonat Teodor pe care el l-a filat timp de 6 luni în Bucureşti când făcea serviciu la Dir. Generală. Atunci Teodorescu Ştefan l-a întrebat de circa 2-3 ori pe Anton Milcan dacă nu greşeşte, iar acesta susţinând cele arătate mai sus am plecat amândoi în urma ofiţerului căpitan pe care l-am oprit, iar căpitanul nevoind să se supună s’a petrecut o busculadă între ei.

Ofiţerii cari erau la masă cu Eugen Cristescu, văzând busculada dintre 2 civili şi un militar au fugit întracolo cu care ocazie am plecat şi eu în acel loc. Ajungând acolo am auzit discuţia violentă dintre căpitanul arestat şi Colonelul de Jandarmi Ionescu al cărui nume l-am aflat ulterior. Căpitanul adresându-se colonelului i-a spus: «că nu stă de vorbă cu nimeni decât cu Generalul Şteflea sau Mareşalul Antonescu pentru că a venit într’o misiune». Cu aceea ocazie am văzut la cei 2 poliţişti un pistol Bereta, mai multe bancnote a 500 lei şi o busolă. Colonelul Ionescu a ordonat să fie dus la Postul de jandarmi, iar căpitanul a spus că refuză să meargă la postul de jandarmi şi că merge cu cei 2 poliţişti pe care îi cunoaşte. Eu împreună cu cei 2 poliţişti şi cu căpitanul am plecat la Postul de Jandarmi Olăneşti unde Teodorescu Ştefan a încheiat un proces verbal de predarea sus numitului Postului de jandarmi împreună cu corpurile delicte şi obiectele găsite asupra căpitanului (suma de 105.000 lei). Proces-verbal pe care l-am semnat atât eu cât şi Milcan Anton ca martori. Predarea s’a făcut Plut. Popa. După aceasta a venit la Postul de Jandarmi colonelul Ionescu care ne-a cerut să părăsim postul şi astfel noi am plecat. După 30 minute am plecat la Râmnicu Vâlcea şi am raportat inspectoratului cele de mai sus menţionând că jandarmii au refuzat să-mi dea relaţii amănunţite în acest sens. Mai târziu am aflat că ei au venit ca să atenteze la viaţa Mareşalului Antonescu. După ce am citit cuvânt cu cuvânt prezentul proces-verbal de interogatoriu şi am constatat că corespunde întocmai cu cele declarate de mine susţin şi-l semnez”[9].
– Va urma –

ION MĂLDĂRESCU

SURSA: http://www.art-emis.ro

Notă: Textul face parte din comunicarea prezentată în cadrul Sesiunii de Comunicări şi Dezbateri Ştiinţifice ŞTIINŢA, ISTORIA, ARMATA şi SERVICIILE SPECIALE ÎN APĂRAREA ROMÂNIEI, 12-14 iunie 2015 şi citează fragmente din volumul Dr. Florian Bichir, „Atentat la Mareşal. Olăneşti, 28 iulie 1944. Ion Antonescu – ţinta paraşutiştilor sovietici”, Bucureşti, Editura RAO, 2015.
––––––––––––-
[7] A.C.N.S.A.S. Fond Informativ I 375802
[8] A.C.N.S.A.S., Fond Informativ D I 310033, Vol. 1.
[9] A.C.N.S.A.S., Ibidem

Posted in DOCUMENTE DE ARHIVĂ, IN MEMORIAM, LUPTA PENTRU ADEVĂR, MARI ISTORICI | Lasă un comentariu

Atentat la Mareşal (2)

Atentat_la_Maresal_2Pentru o mai corectă şi complexă documentare, vă invit să citiţi un fragment din volumul Dr. Florian Bichir, Bucureşti, Editura RAO, 2015, „Atentat la Mareşal. Olăneşti, 28 iulie 1944. Ion Antonescu – ţinta paraşutiştilor sovietici”: „Primul cercetător care abordează în istoriografie subiectul acestui atentat este Cristian Troncotă, care, în revista „Dosarele Istoriei” publică câteva rânduri dedicate acestui episod[4]. Reputatul istoric al serviciilor secrete va reveni ceva mai pe larg în volumul Glorie şi tragedii – momente din istoria serviciilor de informaţii şi contrainformaţii române pe Frontul de Est (1941-1944). Cristian Troncotă a găsit cel puţin primele indicii ale acestui fapt absolut incredibil, dar eludat timp de decenii, însă cercetările sale s-au finalizat în două pagini pe care le dedică acestui moment crucial al istoriei noastre. Iată ce avea să consemneze acesta: „Un atentat politic, mai puţin cunoscut şi analizat de istoriografie, fusese planificat şi urma să se producă la sfârşitul lunii iunie 1944. Ţinta acestuia era mareşalul Ion Antonescu, adică persoana care, la acea dată, îndeplinea funcţia de conducător al statului român. În noaptea de 28 spre 29 iunie 1944, a fost lansată o echipă formată din şapte legionari (3 ofiţeri, 2 subofiţeri şi 2 radio-telegrafişti) în apropiere de staţiunea Olăneşti-Vâlcea, într-o zonă muntoasă, prielnică unei astfel de operaţii. După lansare, membrii grupului au reuşit să-şi ascundă toate materialele cu care fuseseră dotaţi, şi anume: armament, explozibili, mai multe rânduri de acte false şi bani (aproximativ 3.000.000 de lei).

Unul dintre membrii echipei, îmbrăcat în uniformă de căpitan al armatei române, s-a deplasat la Olăneşti pentru a lua legătura cu un curier legionar – soţia unui preot din Râmnicu Vâlcea. Intrând într-un restaurant şi aşteptând să-şi contacteze legătura, ofiţerul român a consumat o cantitate mai mare de băutură, ajungând într-o stare avansată de ebrietate. Ca urmare, a fost reţinut şi dus la postul de jandarmi. La acea dată, măsurile de ordine, precum şi vigilenţa autorităţilor româneşti din zonă fuseseră sporite, întrucât în staţiunea Olăneşti se afla pentru tratament mareşalul Ion Antonescu.

Starea de spirit s-a precipitat, iar organele de ordine au intrat în alertă atunci când unuia dintre ofiţerii de jandarmi, «intrat din întâmplare» în camera în care se afla reţinut «căpitanul turmentat», i s-a părut că-l cunoaşte, fiind convins că mai avusese de-a face cu el în timpul rebeliunii. Suspiciunile s-au clarificat în urma studiului atent al fizionomiei, al comportamentului şi a vocii arestatului, ofiţerul de jandarmi dându-şi seama că avea în faţă pe nimeni altul decât pe Tudor Djonat, comandant legionar, despre care şi-a amintit că fusese trimis pe front cu gradul de sublocotenent, iar în registrele militare figura ca dispărut în luptele de la Don. Cel care a reuşit identificarea a dovedit perspicacitate, întrucât Djonat «trecuse printr-o transformare fizică», modificându-i-se, printr-o operaţie estetică, configuraţia obrajilor şi a bărbiei «spre a-l face de nerecunoscut». S-a procedat imediat la o cercetare informativă mai amplă. La postul de jandarmi s-a deplasat locotenent-colonelul Almăşanu – şeful Biroului de Control Militar -, însoţit de o echipă de ofiţeri, care a ajuns la Olăneşti, cu două automobile, în jurul orei 2 dimineaţa.

Tudor Djonat s-a arătat cooperant în perioada anchetei, iar informaţiile furnizate de el au dus la identificarea şi apoi la arestarea celorlalţi 6 membri ai grupei de legionari. Au fost anunţate imediat autorităţile de la Bucureşti. Încă de la 6 dimineaţa şi-au făcut apariţia în Olăneşti generalul Constantin (Pichi) Vasiliu, şeful Jandarmeriei, generalul Nicolae Diaconescu, directorul general al Poliţiei, şi Eugen Cristescu, şeful S.S.I., însoţit de echipe de agenţi şi jandarmi. Cercetările informative şi investigaţiile făcute în acest caz au confirmat informaţiile aflate deja în bazele de date ale S.S.I. şi ale Siguranţei. Astfel, Tudor Djonat era cunoscut ca unul dintre comandanţii legionari, «al şaselea membru în faimoasa echipă a spărgătorilor de fronturi de sub conducerea legionarului terorist Ovidiu Găină, şef al poliţiei secrete legionare, fost chestor la Prefectura Poliţiei Capitalei în regimul legionar, ajutor al lui Ilie Stângă, implicat în asasinatele de la Jilava, din noiembrie 1940, asasinarea evreilor, iniţiator a numeroase jafuri şi unul dintre conducătorii rebeliunii din ianuarie 1941», trimis pe front ca sublocotenent şi «dispărut în luptele de la Don». Ceilalţi doi ofiţeri ai echipei erau şi ei cunoscuţi cu «zestre la dosar»: I. Al. Miron, îmbrăcat în uniformă de locotenent, fost conducător al legionarilor terorişti, şi Cristu Costache Gheracostea, care purta uniformă de sublocotenent, şi el fost comandant legionar, «un fanatic» care îndeplinise «rolul de organizator al grupelor teroriste macedonene». Cu toţii s-au dovedit cooperanţi pe parcursul anchetei, recunoscând scopul pentru care fuseseră paraşutaţi: acela de a-şi face legături şi de a lua apoi contact cu Moscova, prin aparatele de radio-recepţie, urmând să indice un loc de aterizare pentru şeful organizaţiei care-i instruise în U.R.S.S. şi care urma, la rândul lui, să fie paraşutat lângă Olăneşti la finele lunii iulie, data «când trebuia să se declanşeze acţiunea din interior». În momentul arestării lui I.Al. Miron şi a unuia dintre subofiţerii legionari ai echipei s-a produs un accident neprevăzut: «Când Miron s-a aplecat să bea apă (dintr-un izvor – n.n.), a fost împuşcat mortal de subofiţer».

Pe baza rezultatelor cercetării, dar şi a asasinării lui Miron de către un comandant de-al său, Eugen Cristescu şi generalul Pichi Vasiliu au formulat ipoteza că echipa celor 7 legionari fusese lansată în scopul asasinării mareşalului Ion Antonescu. Suprimarea lui Miron – probabil, conducătorul grupului – s-ar fi produs tocmai pentru ca în anchetă, acesta să nu divulge şi alte detalii privind adevăratul mobil al acţiunii. Ulterior, directorul S.S.I. «i-a luat pe Djonat şi Gheracostea şi i-a dus la Conducătorul Statului». Documentele S.S.I., aflate în unitatea arhivistică pe care am consultat-o, nu ne mai dezvăluie şi ce a discutat mareşalul Ion Antonescu ori ce era interesat să afle de la cei doi atentatori legionari pregătiţi în U.R.S.S.. Se menţionează doar că agenţii de siguranţă, echipele de jandarmi şi ofiţerii Biroului de Control Militar, deplasaţi la Olăneşti, «au primit ordine să înceteze activitatea», întrucât «colaborarea a fost terminată». Probabil că mareşalul Ion Antonescu a intenţionat să nu dea amploare acestui caz, pentru el fiind suficiente informaţiile care demonstrau că o serie de legionari cochetau cu Serviciile Secrete sovietice, aspect pe care-l sesizase şi în timpul rebeliunii (şi care fusese evidenţiat şi în lucrarea Pe marginea prăpastiei. 21-23 ianuarie 1944, publicată de Preşedenţia Consiliului de Miniştri)”[5].

În ciuda faptului că arhivele române au fost „periate” în repetate rânduri de către sovietici după 1944, după cum mărturiseşte şi Cristian Troncotă, dar şi alţi cercetători în domeniu, norocul ne-a surâs. După ani de cercetări în arhive suntem în stare să dezvăluim exact cum s-a desfăşurat atentatul. Până atunci, ca o scurtă observaţie asupra celor consemnate de Cristian Troncotă, trebuie să semnalăm două confuzii. Troncotă crede că evenimentul s-ar fi petrecut în luna iunie 1944. În realitate, el a avut loc în iulie 1944, după cum se va vedea mai departe. De asemenea, în articol (şi în cele două volume) se vorbeşte de o echipă de şapte legionari paraşutaţi (trei ofiţeri, doi subofiţeri şi doi radio-telegrafişti). Prof. Sorin Oane, susţinea după declaraţiile martorilor oculari, în special vâlceni, de patru legionari. De fapt, după cum reiese din documentele descoperite, au fost cinci: sublt. Miron Nicolae, sublt. Djonat Tudor, sublt. Gheracostea Constantin, Serg. Maj. Vlăsceanu Pandele şi fruntaş Buţă Dumitru. Sorin Oane a publicat în presa vâlceană mai multe articole pe acestă temă, pe baza unor martori oculari. Dintre acestea, cel mai valoros şi complet studiu este cel intitulat „Atentatul dejucat de la Olăneşti contra mareşalului Antonescu. O variantă de lucru”. „Arhivele vâlcene nu au păstrat niciun document despre acest incident”[6]. În ciuda celor afirmate, documente există, cu toată sortarea care a fost efectuată de către sovietici.

În fine, ultimul istoric care s-a ocupat de subiect este colonelul Mircea Tănase, un istoric specializat în paraşutism şi care, în volumul Eroi ai nimănui, în subcapitolul „Mareşalul Antonescu vânat de paraşutişti”, reia practic informaţiile lui Cristian Troncotă. La Olăneşti apar Eugen Cristescu, şeful S.S.I., şi generalul Piki Vasiliu (subsecretar de stat şi Comandant al jandarmeriei – n.n. I.M.). Ancheta desfăşurată indică o faptă de mare vitejie la prima vedere. Mână în mână, Siguranţa şi Jandarmeria ar fi salvat viaţa conducătorului statului, mareşalul Antonescu. Cercetări ulterioare amănunţite vor arăta că altfel au stat lucrurile. Câteodată anchetele nu seamănă cu faptele.
– Va urma –

ION MĂLDĂRESCU

SURSA: http://www.art-emis.ro

Notă: Textul face parte din comunicarea prezentată în cadrul Sesiunii de Comunicări şi Dezbateri Ştiinţifice ŞTIINŢA, ISTORIA, ARMATA şi SERVICIILE SPECIALE ÎN APĂRAREA ROMÂNIEI, 12-14 iunie 2015.
––––––––––––––––––
[4] Cristian Troncotă, „Atentate dejucate”, în „Dosarele istoriei”, nr. 5/2000, pp. 51-53.
[5] Cristian Troncotă, Glorie şi tragedii – momente din istoria serviciilor de informaţii şi contrainformaţii române pe Frontul de Est (1941-1944), Editura Nemira, 2003, pp. 122-125.
[6] Sorin Oane, „Atentatul dejucat de la Olăneşti contra mareşalului Antonescu. O variantă de lucru”, Revista Buridava, Muzeul Judeţean „Aurelian Sacerdoţeanu”, Vâlcea, nr. 7, 2009, pp. 226-232.

Posted in DOCUMENTE DE ARHIVĂ, IN MEMORIAM, LUPTA PENTRU ADEVĂR, MARI ISTORICI | Lasă un comentariu

1944 – Atentat la Mareşal (1)

Atentat_la_Maresal_1Olăneşti. O mică localitate aflată sub umbra pădurilor şi a muntelui, binecuvântată cu ape tămăduitoare. O localitate unde şi-au găsit loc de popas, linişte şi alinarea suferinţelor nenumăraţi oameni anonimi, dar şi personalităţi istorice. La începutul anilor ’60, bariera de cale ferată care despărţea Râmnicul de trecerea peste Olt s-a lăsat în faţa a două maşini; un „Зил” negru şi o „Волга”. În „Зил” era Gheorghe Gheorghiu-Dej care venea deseori la Olăneşti să se trateze, iar în „Волга” se afla garda personală a celui care scosese trupele sovietice din România. La atât se rezuma garda personală a lui Gh. Gheorghiu-Dej. Unul din agenţii de pază a coborât din maşină şi a mers la cabina cantonierului somându-l să ridice bariera. A fost refuzat categoric. Riscul era enorm. După ce trenul a trecut, maşinile au plecat lăsându-l pe bietul om cu teama că fie va fi arestat, fie îşi va pierde slujba. A doua zi a fost chemat la şeful gării, care i-a înmânat din partea lui Gheorghiu-Dej suma enormă pe atunci de 3.000 de lei (echivalentul a cca. 10 salarii ale unui muncitor), drept recompensă „pentru că şi-a făcut datoria!”. Vă închipuiţi cum s-ar petrece lucrurile astăzi, când trece actualul şef al statului? Geamurile fumurii ale maşinilor blindate – nu două, ci nouă – girofaruri, sirene, surle şi trâmbiţe… Ar fi în stare să pună barierele invers – pe calea ferată – ca să treacă navetistul săptămânal…

In urmă cu peste şapte decenii, la Olăneşti, unde ctitorise şi o bisericuţă (dărâmată după instalarea regimului comunist), poposea uneori şi Conducătorul Statului, Mareşalul Ion Antonescu. Fără tam-tam, aproape pe neştiute. Nu este niciun secret că Mareşalul avea o gardă personală simbolică: câţiva ofiţeri şi câţiva militari cu grade inferioare care-l însoţeau şi care-i asigurau paza. Nu s-a pus niciodată problema suplimentării efectivului acestei mici echipe de gardă de corp. Dimpotrivă, Şeful S.S.I., Eugen Cristescu fusese atenţionat şi avertizat de Mareşalul Antonescu că „dacă nu-şi retrage oamenii puşi să-l apere, va da ordin să fie arestaţi şi trimişi pe front”. Desigur, Cristescu nu i-a îndepărtat pe agenţii de pază personală a Conducătorului Statului, ci i-a atenţionat să fie mai discreţi. Mareşalul se deplasa în public – subliniez: pe timp de război – în maşină deschisă şi nimeni nu a manifestat un act agresiv.

Să nu uităm că împotriva altor şefi de state: Hitler, Churchill au avut loc mai multe tentative de asasinat. Pe de altă parte, este o certitudine faptul că Mişcarea Legionară a fost penetrată, la un moment dat, de N.K.V.D., ceea ce l-a îndreptăţit pe Păstorel Teodoreanu să enunţe cunoscutele versuri: „Camarade, nu fii trist/Garda merge înainte prin partidul comunist…”. De altfel, şi profesorul Ion Coja aminteşte în „Marele Manipulator şi Asasinarea lui Iorga, Ceauşescu, Culianu” de 3.000 de uniforme de legionari, venite de la Moscova, cu care au fost imbracaţi tot felul de infractori. In vara anului 1944, timp ce Mareşalul Antonescu se afla la Olăneşti, în noaptea de 27 spre 28 iulie 1944 cinci legionari racolaţi de N.K.V.D. (Miron Nicolae, sublt. Djonat Tudor, sublt. Gheracostea Constantin, Serg. Maj. Vlăsceanu Pandele şi fruntaş Buţă Dumitru) au fost paraşutaţi în apropierea Olăneştiului, misiunea lor fiind aceea de a-l suprima pe Conducătorul Statului Român care urma să vină la tratament în această localitate.

După căderea lui Mussolini, Ion Antonescu devenise al doilea om al Axei, după Hitler, prestigiul său ca militar şi seriozitatea sa erau bine cunoscute ceea ce l-a determinat pe Stalin să afirme: „Mareşalul Antonescu este singurul cu care se poate trata şi singurul care poate garanta condiţiile unui armistiţiu”. În acea perioadă, Mareşalul purta – prin ambasadorul nostru la Stokholm, F. Nanu şi reprezentanta U.R.S.S., doamna Kolontay – tratative cu sovieticii. Atunci cum poate fi explicate tentative de asasinat? Simplu: se căutau căi paralele de rezolvare a contraofensivei sovietice, soluţia venind o dată cu marea trădare naţională a regelui Mihai I, de la 23 august 1944. Există „voci” – care afirmă că actul fostului suveran nu ar fi fost străin de „sugestiile” N.K.V.D., supoziţie care poate fi asociată cu misiunea generalilor Aldea şi Racoviţă din acel august, supranumită neoficial „Poarta Iaşilor”, adică intrarea trupelor sovietice fără opunerea rezistenţei de către Armata Română, în contextul „Operaţiunii Iaşi-Chişinău”.

Revenind la atentatul împotriva Mareşalului Ion Antonescu, acesta a fost tratat la momentul producerii cu o discreţie absolută din partea S.S.I. şi a organelor de cercetare, toate documentele fiind secrete, direcţionate spre serviciul special şi ascunse accesului public. Meritul dezgropării acestui caz îi aparţine în întregime dezvăluirilor fostului şef al Siguranţei vâlcene, Serghie Iandola, care, în 1992 a scris în presa locală despre acest caz. Precizez că în arhivele locale nu există documente sau referirI la atentatul în cauză. Ulterior, după decesul lui Serghie Iandola relatările fostului şef al Siguranţei au fost „confiscate”, prelucrate şi brodate cu suplimente literare de un profesor de istorie[1], comentate şi de istoricul Cristian Troncotă. De necontestat este însă faptul că, după cum relatează chiar domnia sa, dr. Florian Bichir: „Şansa mea a fost să descopăr, după doi ani de trudă şi cercetări încrucişate în dosarele din Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (A.C.N.S.A.S.), adevărul despre Atentatul de la Olăneşti. Iar Arhiva C.N.S.A.S. are nu mai puţin de 28 de kilometri liniari. Cu toate « periajele » făcute de sovietici, tot au rămas urme! Adevărul nu dispare niciodată! Acest demers ştiinţific ridică o întrebare fundamentală pentru istoriografia românească, la care de acum încolo va trebui să se răspundă. Dacă Mareşalul negocia cu Aliaţii, deci inclusiv cu sovieticii, de ce s-a încercat lichidarea fizică a lui? Să fi fost toate discuţiile doar o şaradă? A câta oară am fost traşi pe sfoară?”[2]. Aşa a apărut volumul documentar „Atentat la Mareşal. Olăneşti, 28 iulie 1944. Ion Antonescu – ţinta paraşutiştilor sovietici”[3].
– Va urma –

Ion Maldarescu

SURSA: http://www.art-emis.ro

Notă: Textul face parte din comunicarea prezentată în cadrul Sesiunii de Comunicări şi Dezbateri Ştiinţifice ŞTIINŢA, ISTORIA, ARMATA şi SERVICIILE SPECIALE ÎN APĂRAREA ROMÂNIEI, 12-14 iunie 2015.

–––––––––––––
[1] http://www.ligamilitarilor.ro/istorie-militara/atentatul-dejucat-de-la-olanesti-contra-maresalului-antonescu/
[2] Dr. Florian Bichir, Membru al Colegiului C.N.S.A.S., http://www.evz.ro/cum-au-vrut-sovieticii-sa-l-asasineze-pe-maresalul-antonescu.html
[3] Florian Bichir, Atentat la Mareşal. Olăneşti, 28 iulie 1944. Ion Antonescu – ţinta paraşutiştilor sovietici, bucureşti, Ed. RAO, 2015, 256p.

Posted in DOCUMENTE DE ARHIVĂ, IN MEMORIAM, LUPTA PENTRU ADEVĂR, MARI ISTORICI | Lasă un comentariu

UN ECONOMIST SCRIE ISTORIA SATULUI DE BAȘTINĂ: AXENIA IASIR ȘI PIATRA, ORHEI

 

                         APA TRECE, PIETRELE RĂMÂN (1)

                                                                  (o variantă de lucru)

DSCN2257Credem, că este cazul să menționăm, că pentru studierea  istoriei satului Piatra, sunt unele perioade cronologice neacoperite de documente, fapt care ne limitează de a constitui un tablou  general al evenimentelor. Cu toate acestea m-am străduit să folosesc toate mijloacele informaționale pentru a acoperi golurile perioadei respective. O parte din  copiile documentele depistate de mine despre satul Piatra și satele învecinate, se vor publica în întregime sau parțial în anexe în volumul în curs de apariție, fiind o contribuție informațională pentru cei care vor cerceta în continuare acest subiect, deoarece eu n-am avut un asemenea suport,începând de la zero.       

                                                                                                                       Axenia Iasir

Când vorbim despre trecutul satului Piatra din părțile Orheiului, nu putem să ocolim  spațiu geografic legat de câteva localități situate în preajmă, care sunt în primul rând orașul Orhei, care se află la o distanță de 8 km și evident că această vecinătate cu unul din cele mai vechi și importante orașe din Basarabia și-a lăsat amprenta asupra dezvoltării social- economice, culturale a unul sat mic cum este Piatra. Sigur că această așezare pentru satul  Piatra a fost și este benefică din foarte multe motive.În aceeași ordine de idei, trebuie să menționăm și satele în jurul satului, care pe parcursul istoriei sunt indisolubil legate între ele, începând de la numeroasele căsătorii între tinerii și tinerele din Piatra cu cei din satele Jaloboca, Pohărniceni și alte câteva localități din preajmă, și terminând cu structurile administrative, cum ar fi primărie comună, gospodărie agricolă comună, sau altele. Am scris aceste lucruri pentru ca stimatul nostru cititor, să sesizeze din start, că nu poți scrie despre un sat fără să vorbești despre satele din apropiata vecinătate, fiindcă toate acestea sunt legate între ele cu multe motive și relații de rudenie, acte de vindere și cumpărare, etc.

Satul Piatra este atestat pentru prima dată într-un document datat cu data de 20 decembrie 1437. Acest lucru este menționat în Culegerea de documente de arhivă Documenta Rumaniae Historica a Moldova, unde la pagina 245 se arată că, pe malul Răutului, la Vadul Pietrei, un sat ce îi este întărit lui Mihail de la Dorohoi. Documentul este datat cu anul respectiv și se numește Serbiceni. Evident, e vorba de Piatra, unul dintre cele mai vechi sate din spațiul pruto- nistrean.[1]

Acelaș lucru este confirmat și de Dicționarul enciclopedic moldovenesc.[2]

O altă mărturie documentară este datată cu anul 1608, și anume pe 12 mai domnitorul Constantin Movilă îi confirmă gramota fostului pârcălab Simion Pilipovschi și cea a vătavului de aprozi pentru s. Serbiceni. Tot domnitorul respectiv a mai confirmat o dată aceleași documente și la 19 iulie 1611. Deja la 10 septembrie 1626 vadul de pe Răut, de mai jos de câteva căsuțe e cumpărat de preotul Grigore din Orhei. Sătucul era denumit Piatra.

Faimosul domnitor al Moldovei Vasile Lupu, care a onorat ținutul Orheiului cu o atențe mai deosebită, semnează un document, prin care dăruiește siliștea Piatra, ce fusese ”sub ascultarea ocolului târgului Orhei”, lui Gheorghe Catargiu.

Fiind considerat un document important, punen la dispoziția stimatului nostru cititor, textul acestei cărți domnești tradus în română din limba sârbă:

CARTE DOMNEASCĂ

de miluire din 29 martie 1636 (7144) de la Vasile Lupu voievod pârcălabului de Orhei Gheorghie Catargiu pentru seliștea Piatra din ținutul Orhei

Din mila lui Dumnezeu noi, Vasilii voievod, domn al Țării Moldovei, credinciosului boer, slugii noastre, pârcălabului de Orhei, Gheorghie Catargiu miluim și dăruim o seliște numită Piatra, care aparține domniei noastre și-i sub stăpânirea ocolului orașului nostru Orhei, în semn de miluire pentru credincioasă și stăruitoare slujbă către noi și Țara noastră.

Drept aceia îl miluiesc pe el cu mai sus scrisa seliște, Piatra, ce este în apropierea orașului nostru Orhei, să-i aparțină lui cu toate veniturile. De aceea dăm această carte de întărire pentru veșnică moștenire și să rămână în timpuri veșnice neclintită. Așa a poruncit însuși domnul. Semnat, noi Vasile voievod.[3] Publicat și în culegerea Academiei de Științe a RSSM ”Moldova în epoca feudalismului” volumul 3, Ed. Știința, Chișinău, 1982, pag.341

Deja în 1645 din cauza divergențelor și pretențiilor șoltuzului și a câtorva locuitori din târgul Orhei față de proprietatea funciară a lui Gheorghe Catargiu, domnitorul Vasile Lupu a trimis un mare boier, suljer Gheorghe Ștefan,  anchetator de la curtea domnească la Piatra pentru a face dreptate. După o verificare riguroasă la fața locului, trimisul domnitorului a ajuns la concluzia, că plângerile și pretențiile sunt neîntemeiate și a lăsat fără schimbări proprietatea lui Gheorghe Catargiu.[4]

În anul 1666, printr-o altă carte domnească semnată de domnitorul Ilieș Alexandru voievod cu data de 20 iulie, fostul clucer Gheorghe Catargiu, primește dreptul de a colecta impozit în natură, mai corect spus zeciuială (a zecea parte din venitul țăranilor) de la toți locuitorii satului Piatra.[5] Acest document a fost și publicat în culegerea Academiei de Științe a RSSM ”Moldova în epoca feudalismului” volumul 5, Ed. Știința, Chișinău, 1987, pag.160

Deja la 14 septembrie, acelaș an 1666 găsim în Arhiva Națională a Republicii Moldova, cartea domnească cu porunca domnitorului către șetrarul Prodan Drăgușescu de a determina hotarul satului Piatra din ținutul Orhei.[6]

Cât privește denumirea localității, pentru ca cititorul să nu fie dus în eroare, considerăm necesar de a clarifica lucrurile.În unele documente, satul apare cu denumirea Peștera. Astfel în Catalogul Documentelor Moldovenești din arhiva istorică centrală a statului, volumul 2, care cuprinde perioada anilor 1621- 1652, editat la București în 1959 de către Direcția generală a arhivelor statului, la pagina 293, găsim un document scris la Iași la 30 martie 1640 (7148) din care aflăm, că Vasile voievod dăruiește și întărește uric lui Apostol Catargiul, mare postelnic, pentru slujbă credincioasă domnului și Țării, satul Peștera, numit mai înainte al lui Movilă, din ținutul Orhei, fost domnesc, supus ocolului târgului Orhei. Credința domnului și a fiului său Ioan vv. Sfat domnesc. Pan Gavril Matiaș mare logofăt.(a scris Ionașco Mînje). Acest document figurează în catalogul nominalizat la numărul 1415.

Un voievod moldovean care a apreciat în deosebi poziția strategică a vechiului Orhei a fost Eremia Movilă. De la el ne sunt cunoscute mai multe documente domnești de la sfârșitul anului 1603 datate în satele orheiene, ceia ce dă la iveală o îndelungată petrecere a voievodului pe aceste meleaguri. Revăzând poate vechea cetate a Orheiului, lângă care se afla o moșie proprie, Peștera sau Movilova, se va fi hotărât, silit de nevoile vremii, să întocmească aici o cetate puternică. Suretul unui act domnesc din 13 mai 1612 al domnului Ștefan Tomșa, ne povestește, ”că au vinit înaintea Domnii Sale și înaintea boiarilor Domnii Sale rugătorii Domnii Sale călugării de la sfânta mănăstire a lui Golăie logofătul și al Domnii Sale cinstit și credincios pan Voico, marele logofăt cu mare jalobă zicând că în zilele răposatului Eremiei Movilă Voievod au avut gând să facă cetate la Peștire, pe apa Răutului și atuncea multe sate boierești de prin pregiurul Peștirilor le-au fost luate și le-au făcut să fie ocol acii cetății și au vrut să le dea lor alte sate. Ce întru aceia n-au putut să facă acele schimburi, căci l-au apucat moartea și atuncea s-au fost luate și aceste sate Oxintea și Golăeștii.[7]

 

La 1 noiembrie 1639 Vasile Lupu Voievod dăriește lui Apostol Catargiul, marele său postelnic, satul Peștera, din ocolul târgului Orheiului. În document se face arătare că Peștera mai înainte s-a mai numit și Movilova, adică a lui Movilă.[8]

În amintita și importanta sa lucrare, istoricul Aurel V. Sava ne mai informează, că în temeiu unor știri sigure, nu i-a fost greu să descifreze într-un document de la Academia Română, donat de Paul Gore, cu data de 1633, septembrie 6 prin care Moisei Movilă Voievod dăruiește lui Pătrașcu Donici un sat din ținutul Orheiului, falsul făcut prin radierea numelui satului inițial și inlocuirea lui cu numele Ioșilova, că documentul a fost referitor în realitate, la satul Movilova.[9] (originalul documentului se păstrează în fondul de manuscrise ale Academiei Române.-Ax.I)

După moartea lui Apostol Catargiu și a fiului acestuia Enache, nerămânând urmași, satul Peștera redevine loc domnesc. De aceea Vasile Vodă, la  24 noiembrie 1650 îl dăruiește din nou lui Gheorghe Catarghiul pârcălabul.[10]

Acelaș lucru îl confirmă și alte documente ale epocii, adunate cu mare grijă de cunoscutul istoric Aurel V. Sava în volumul ”Documente privitoare la târgul și ținutul Orheiului” apărut în 1944 la București. Chiar la începutul acestui volum solid găsim: Peștera sau Movilova, pe care Irimia Movilă a voit s-o facă cetate de târg, (cu ocol propriu) este dăruită de Moisei Movilă Voievod Logofătului Pătrașcu Danovici la 1633, în ziua de 3 septembrie.[11]

Este semnificativ și faptul, că în satul Piatra trăiau oameni cu autoritate și respectați, care în unele conflicte sau simple neînțelegeri la nivelul ținutului Orhei erau solicitați pentru ași expune părerea sau a fi martori ale unor plângeri sau tranzacții funciare. Unul din aceștea era un oarecare Andronic și alți oameni buni, care nu odată erau implicați în tot felul de activități de restabilire a dreptății. Un document din 28 iulie  anul 1724 din timpul domniei lui Mihail Racoviță voievod, confirmă aceste afirmații, din care aflăm că la ”dezlegarea plângerii adresată domnitorului privind schimonosirea hotarelor dintre gospodării și localități” au participat alături de alții, ”…Andronic, un om bătrân din Piatra și alți oameni buni megieși și cu acești oameni cu toții au purces a căuta și a lua sama pentru hotară și pentru aceste jalobe a lor și întâi, au purces din Răut spre răsărit de la mâglă în sus alăture cu hotarul dum.vel logofăt, cu Piatra cari se hotărăște cu locul târgului și s-au aflat toate hotarăle din apa Răutului pâr în vale Porosăcicăi din gios de iazul lui Drăghinici și pe din sus pin iazul lui Drăghinici și de acolo tot în sus vale pâr în gura văii Rublin (ci) și de acolo vale Rublin (ci)  în sus păr aproape de sfârșitul vâlcelei, alăture cu Chipercenii…”[12]

Trebuie să ținem cont și de faptul, că motivat prin situația social- economică și politică seliștea Piatra nu a avut o creștere umană, staționând la nivelul primei jumătăți a secolului XVII. Către finele secolului XVII satul Peștera este jefuit de cazaci. Acest lucru este arătat în lucrarea marelui istoric Gh. G. Bezviconi[13]

Administrația militară rusă, care venise pe pământ basarabean ca să-i înfrunte pe turci și în 1772 a încercat să numere cam câți gospodari ar putea impune să plătească bir țarului Rusiei, pentru a profita de munca și averea localnicilor.

Conform acestui recesământ al populației Moldovei din anii 1772-1773, satul Piatra făcea parte din Ținutul Orhei-Lăpușna și în această perioadă avea ca stăpână pe Visterniceasa Catrarjioian (probabil, din acelaș neam Catargiu, doar numele nițel schimonosit- nota noastră Ax.I.). Satul avea în total 8 case și bordee, o față bisericească, 7 scutelnici a boieresei, din porunca Divanului din 1 iunie 1772.[14]

Deja în timpul recesământului populației Moldovei din anul 1774, pentru satul Piatra, din ocolul Răutului a devenit mai clară, compatativ cu recesământul precedent. Și anume, în sat erau 8 case, 7- scădere rufeturile, însă: 5 volintiri, un popă, o femeie săracă și unu rămas birnic (Gheorghe Sotnic).În rândul rufeturilor se număra: Darie Chârchâș, Ioniță Chârchâș, Ursul Chârchâș, Sandul sân Popa, Tudose Crastaveț (toți cei numiți erau volintiri), plus Popa Constantin și Ilinca, femeie săracă.[15] Tot la acest capitol, dacă vorbim despre satul Joloboca, în 1774 erau 3 case, 3 rufeturile, încă: 3 scutelnici a lui Ion Potârcă. Cei trei rufeturi erau: Vistian, bejenar, scutelnic a lui Ion Potângă, Gherasîm, bejenar, tij și Ursul, bejenar, tij.[16]

La cunoscuta lucrare a istoricului rus A. Egunov, la început de an 1865, întâlnim pentru satul Piatra și denumirea Sebinca. În alte 2-3 locuri se întâlnește și Serbinica. Posibil, că aceasta era, de asemenea o comunitate de case și familii țărănești. El scria, că moșierul Cohanovschi stăpânește aici 622 desetine de pârloagă. La 13 ianuarie 1869 aici se stinge din viață Pavel Obuhov, metalurgist rus, general, savant, cel care din 1863 conducea în nordul Rusiei construcția unei mari uzine de tunuri și de turnare a oțelului, care mai târziu a devenit uzina ”Bolșevik” din Leningrad. Dar ce căuta acesta la Piatra?[17]

Obrăznicia și comportamentul  comandamentului și militarilor ruși în Basarabia nu avea margini. Administrația militară și-a cazat soldații și ofițerii în casele și la strachina basarabeanului. Luptau cu turcii cum puteau, dar bieții țărani trebuiau să-și cheltuiască proviziile hrănindu-i pe ei și pe animalele lor.Ba să-i și spele, să-i și îngrijească.

În iarna anului 1876 timp de 4 luni au staționat aici unitățile ruseși al Regimentului 129 de infanterie, din componența Armatei Dunărene, care participau la războiul rus-turc…apoi vine și ciuma în perioada mai- iunie 1883, când pier cam jumătate din vitele albe. Negustorul Berdonosov avea in localitate 612 deseatine de pământ. Boiereasa Elizaveta Novogorodțeva avea 324 de desetine de pământ arabil, iar peste câțiva ani, se căpătuiește aici și secretarul gubernial al Basarabiei Boris Bogdasarov. Acesta din urmă, după cum scria gazeta de expresie rusă ”Drug”, ținea și 3 polițiști ca să-l apere de ”hoții și bandiții localnici”. Nu-i greu de priceput, de unde au venit  acești proprietari de pământ, după ce Basarabia a fost ocupată de ruși conform ticăloasei păci de la București din 1812. Printre acești noi stăpâni s-a statornicit și Matilda Lazo, care avea în posesia sa 328 de deseatine de pământ.[18]

În documentele de epocă, la mijlocul secolului XIX satul Piata apare ca două structuri administrative: Piatra de Sus și Piatra de Jos. La numărul 37 este scris Piatra de Sus– În anul 1854 întemeiat de proprietarul Ivan Ivanov, Regiune de colină și șes (D: Mâgla), case locuite- 170; case nelocuite – 1; menaje- 298; locuitori bărbați – 420; femei – 427; total: 847. Post de jandarmi, poștă rurală, primărie. Distanța până la Orhei – 6 km; până la Chișinău – 48 km.[19]

La numărul 38 este înregistrată:

Piatra de Jos – Documente particulare arată că satul există din prima jumătate a secolului XVIII (1717). În 1774 s-a ridicat Biserica Sf. Mihail cu cheltuielele proprietarului Ioan Lazu. Regiune de coline și șes.Pârăul Răut. Case locuite – 150; nelocuite- 3; menaje – 202; locuitori bărbați – 310; femei – 309; gospodărie boierească – o casă locuită, moară cu aburi; școală primară mixtă, biserică ortodoxă, poștă rurală; primărie; o crâșmă; două sălașe de țigani. Distanța până la Chișinău- 49 km; Pohărniceni – 3 km.[20]

Despre  localitatea Jaloboc sau Joloboc, în lucrarea amintită se spune, că în 1782 satul era locuit de moldoveni și puțini rusini. Este regiune de coline și șes. Mahale: Ponoare, Stânca peste Răut, Viilor. Pârâul Răut și Serbinca. Clădiri- 98; nelocuite-2; menagere- 174; În sat locuiesc 203 bărbați și 200 de femei. În total- 403 suflete. Carieră de piatră, biserică ortodoxă, poștă rurală, primărie. Distanța până la gara Chișinău- 48 km.[21]

Cât privește numărul populației din satul Piatra si satele învecinate,apoi este momentul să facem o remarcă, bazată pe cercetările istoricului Dinu Poștarencu. În lucrarea sa[22] aduce la cunoștința cititorului o Listă întocmită la 26 mai 1844 privind componența națională a populației județului Orhei, inclusiv și din plasa Pohărniceni, de unde făceau parte și satele noastre Piatra, Jeloboca și Pohărniceni.

Astfel: În Piatra – 26 moldoveni; 555 ucraineni; Total: 482 suflete.

           În Jeloboca– 214 moldoveni; 22 țigani; Total: 236 suflete.

           În Pohărniceni – 222 moldoveni; 56 ucraineni; țigani 7; Total: 285 suflete.

 

Se pare, că este o banalitate acest mare decalaj dintre moldoveni și ucraineni din satul Piatra, din acest motiv va trebui să mai apelăm și la alte surse pentru a avea mai multă credibilitate asupta acestor informații.

Vreau să vorbim puțin despre unele activități ale pârcălabilor și să ne întoarcem puțin înapoi, la anul 1617. Dintr-un document îndoelnic din 3 august 1617 ne parvin numele a încă doi pârcălabi de Orhei, pan Iachim și Gura, care ar fi făcut parte și din sfatul domnesc. Aceste date încă nu și-au găsit deocamdată confirmare în alte izvoare ale vremii. După cum reiese dintr-o relație din 15 septembrie 1620 a unui militar polonez aflat în tabăra cancelarului Stanislav Zolkiewski de lângă Țuțora în cadrul războiului turco-polon sunt surprinși și pârcălabii de Orhei (nu le se indică numele- Ax.I.). Judecând după această scrisoare, pârcălabii de Orhei erauîntru totul de partea polonilor, efectuând acțiuni de recunoaștere în scopul informării cât mai exacte a comandamentului leșesc cu privire la situația din tabăra turco-tătară de lângă cetatea Tighina. Conform acestei relații”…au venit la domnul cancelar pârcălabii Orheiului, spunând despre Iskender pașa că stă în tabără în spaimă mare, sub cetatea Tighinei. Cu el nu sunt turci, nici tătari mai mult de 4800. Pârcălabii au făgăduit domniei sale…pe viața lor, să fure tătarilor și unor turci toți caii și să-i aducă aici (adică la Țuțora- Ax.I.) la tabăra noastră, după cum și astăzi i s-au adus unui rotmistru moldovean la o sută cincizeci de cai, luați de la tătari de sub tabăra lor…”[23] Cu părere de rău nu am reușit să identificăm numele acestor îndrăzneți pârcălabi.

În timpul primei domnii a lui Miron Barnovschi- Movilă (1626- august 1629) pârcălabi de Orhei au fost Petrea Baltag și Văran, care după cum rezultă din cartea domnească a lui Alexandru Iliaș de la 9 august 1632 au efectuat hotărnicirea moșiei Peștera (nu este vorba despre Peștera-Piatra), zisă și Orheiul Vechi. Petrea Baltag ca fost pârcălab de Orhei mai apare într-un document din 4 mai 1632, când cumpără un sfert de vie la Piatra cu 50 de zloți. Odată cu plecarea în august 1629 din tron a lui Miron Barnovschi cei doi pârcălabi sunt înlocuiți la Orhei de Toader, care deja în septembrie 1629 apare ca martor într-un zapis de vânzare, care semnează tocmeala de rând cu alte persoane.

La 23 decembrie 1633 pârcălabul Orheiului (nu se indică numele- Ax.I.) din porunca voievodului Moise Movilă participă alături de Teodorașco Vartic pârcălabul Sorocii la cercetarea daunelor pricinuite de moldoveni supușilor vicecancelarului Poloniei.

Deja după cum am mai spus, când venise Vasile Lupu în scaunul Moldovei până la 29 martie 1636 pârcălab de Orhei era Gheorghe Catargiul, care la această din urmă dată, primește drept răsplată pentru slijba credincioasă față de domnitor, seliștea Piatra ce a fost domnească sub ascultarea ocolului târgului Orhei. Cu toate acestea, intr-un document din 20 iuanuarie 1640, îl aflăm menționat pârcălab, fără a i se indica locul, dar mai probabil, către această dată el nu mai era pârcălab.

AXENIA IASIR (Chișinău)

[1] Localitățile Republicii Moldova, vol. 10, Fundația Draghiștea, Chișinău, 2012, pag. 389-390

[2] Dicționarul enciclopedic moldovenesc, Chișinău, 1989, pag. 321

[3] Arhiva Națională a RM, F. 37, inv.3, d. 551, f. 180

[4] Arhiva Națională a RM, F. 37, inv.3, d. 551, f. 181

[5] Arhiva Națională a RM, F. 37, inv.3, d. 551, f. 184

[6] Arhiva Națională a RM, F. 37, inv.3, d. 551, f. 185-186

[7] Aurel V. Sava. Documente privitoare la târgul și ținutul Orheiului. București, 1944, pag. XIII

[8] Tot acolo

[9] Tot acolo, pag. XIV

[10] Tot acolo, pag. XIV

[11] Aurel V. Sava. Documente privitoare la târgul și ținutul Orheiului. București, 1944, pag. XVIII

[12] Aurel V. Sava. Documente privitoare la târgul și ținutul Orheiului. București, 1944, pag. 190

[13] Gh. G. Bezviconi. Boerimea Moldovei dintre Prut și Nistru, I, pag.221

[14] Moldova în epoca feudalismului, vol.VII(partea I), Ed. Știința, Chișinău, 1975, pag. 84- 85

[15] Moldova în epoca feudalismului, vol.VII(partea II), Ed. Știința, Chișinău, 1975, pag. 416- 417

[16] Tot acolo

[17] Localitățile Republicii Moldova, vol. 10, Fundația Draghiștea, Chișinău, 2012, pag. 391

[18] Tot acolo

[19] Dicționarul Statistic al Basarabiei, Ediție oficială, Chișinău, 1923, pag. 450

[20] Tot acolo, pag.451

[21] Dicționarul Statistic al Basarabiei, Ediție oficială, Chișinău, 1923, pag. 444- 445

[22] Dinu Poștarencu. Contribuții la istoria modernă a Basarabiei (vol.2) Chișinău, 2009, pag.118

[23] Corfus I., Documente privitoare la istoria românilor culese din arhivele poloneze. Secolul XVII, București. 1983, pag. 103, documentul 47

Posted in ÎN OBIECTIVUL LUI ALEXANDRU MORARU, DOCUMENTE DE ARHIVĂ, LUPTA PENTRU ADEVĂR | Lasă un comentariu

ÎN PRAGUL UNEI EXPLOZII …

Posted in DOCUMENTE DE ARHIVĂ, ISTORICII ŞI ISTORIA ÎN IMAGINI VIDEO, LUPTA PENTRU ADEVĂR | Lasă un comentariu