LA 11 DECEMBRIE 2016 AVEM DE ALES…

avem-ce-de-ales-pe-11-12-2016

Imagine | Posted on by | Lasă un comentariu

KGB- dușmanul poporului român din Basarabia și Transnistria

KGB- dușmanul poporului român din Basarabia și Transnistria

(comunicare ştiinţifică, sonorizată de autor la Sesiunea de Comunicări Maia 2016)

2016-09-9-10-maia-314Analiza unui vast material factologic ne îndreptăţeşte să afirmăm că, dincolo de nuanţe şi de evoluţiile sinuoase pe care le-a cunoscut acest fenomen, esenţa regimului totalitar comunist a rămas aceeaşi: un regim bazat pe o doctrină a revanşei, dogmatic, măcinat de contradicţii interne între scopurile afirmate şi practica social-politică din viaţa cotidiană, dezumanizant şi opus libertăţii omului. Un regim care, contrar idealurilor proclamate, consfinţeşte lipsa de valoare a omului, transformat într-o abstracţie, o ficţiune. „Ideologia totalitarismului consideră fiinţele umane individuale drept instrumente, mijloace de realizare a unui proiect politic, chiar cosmic, scrie Ţvetan Todorov. Un regim care aspira, totuşi, la o valoare de model şi deci, la universalitate.

Manifestul Cominternului, adoptat la Congresul al II-lea al acestei organizaţii din vara anului 1920, sublinia în limbajul belicos al bolşevismului: „Internaţionala Comunistă consideră cauza Rusiei Sovietice ca fiind propria ei cauză. Proletariatul internaţional nu-şi va vâră sabia în teacă până ce Rusia Sovietică nu va deveni o verigă a Federaţiei republicilor sovietice din întreaga lume”.

Lenin a murit prematur, dar obiectivele globaliste au rămas: un an mai târziu de la dispariţia sa, Plenara lărgită din 1925 a Executivului Internaţionalei Comuniste a stabilit ca ţinte ale bolşevizării pe plan internaţional „crearea unui partid comunist mondial…, partidul mondial al leninismului”, şi desfăşurarea unei activităţi neîncetate pentru convingerea maselor că „epoca în care trăim, luptele economice şi politice ale clasei muncitoare nu pot fi câştigate decât conduse de un centru internaţional unic”.

Înfiinţarea CEKA s-a suprapus în linii mari cu desfiinţarea instituţiilor specifice oricărui stat mai mult sau mai puţin democratic: suprimarea libertăţii presei şi sfărâmarea aparatului de justiţie. Decretând că Rusia Sovietică trece prin împrejurări excepţionale, Lenin nu se sfia să invoce dreptul autorităţilor bolşevice de a recurge la măsuri excepţionale pentru a face faţă. Nevoit, de pildă, să dea explicaţii publice pentru ordinul de arestare şi încarcerare a întregului personal diplomatic şi consular român, precum şi a membrilor Misiunii militare române de la Petrograd, din 31 decembrie 1917/13 ianuarie 1918, Lenin a declarat că acest act s-a produs în virtutea unor circumstanţe excepţionale, care nu sunt prevăzute în niciun fel de tratate diplomatice şi de niciun fel de cutume diplomatice.

La 11 august 1937 a fost emis Ordinul NKVD (strict secret) nr. 00485 care demara „operaţiunea poloneză”, iar o săptămână mai târziu, la 17 august, printr-o directivă a NKVD acest ordin era extins şi asupra spionilor români. Ordinul 00485 preconiza, totodată, crearea unui organ extrajudiciar special la nivel central – dvoika (numit în documente Consiliu Special al NKVD din URSS), avându-i în componenţă pe Nikolai Ejov, comisar al afacerilor interne şi comisar general al securităţii statului, şi pe Andrei Vîşinski, procuror general al URSS. Ordinul respectiv mai prevedea modul de întocmire a dosarelor penale, asemănătoare unor albume, a căror examinare de către dvoika se făcea în lipsa acuzaţiilor, doar după listele din dosar. Operaţiunea „culăcească” şi cea împotriva „spionilor” s-au desfăşurat de fapt concomitent, troicile speciale ocupându-se de toate categoriile de persoane care intrau în sfera ordinelor lui Ejov şi erau aprobate de Biroul Politic.

2016-09-9-10-maia-312Arestările în cadrul „operaţiunii române” au început chiar în luna august 1937, în fosta Republică Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM) din stânga Nistrului, iar dosarul primului lot de acuzaţi a fost „judecat” de dvoika de la Moscova (N. Ejov-A. Vîşinski), la 12 septembrie 1937. Potrivit datelor încă incomplete provenite din arhive desecretizate în ultimii ani, în timpul operaţiunilor de reprimare a foştilor culaci, a elementelor antisovietice şi a „spionilor români”, desfăşurate în perioada august 1937 – noiembrie 1938, în RASSM au fost arestate 6947 persoane, din care: 4886 (70,3%) au fost condamnate la moarte prin împuşcare; 2004 persoane (28,9%) condamnate la internare în Gulag; dosarele 4 57 persoane (0,8%) au fost returnate pentru a fi reexaminate. Numai în perioada 12 septembrie 1937 – 28 martie 1938, în RASSM au fost arestate 2185 de persoane, în marea lor majoritate (2019 persoane, respectiv 92,4%) sub învinuirea de spionaj în favoarea României.

Românii basarabeni sub teroare bolşevică

În linii generale, represiunile staliniste din Basarabia sunt asemănătoare cu cele din nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa. Într-o primă perioadă, aceste represiuni se suprapun nu doar ca manieră de înfăptuire, dar şi în timp. Cele trei teritorii ocupate la sfârşitul lunii iunie 1940 au fost tratate încă de la început prin prisma existenței în fiecare dintre ele a unei majorități covârșitoare românești cu privirea ațintită permanent spre România.

Basarabia, ca şi nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, a fost alipită URSS în urma ultimatumului sovietic adresat guvernului Regatului României la 26 iunie 1940, urmat de un al doilea ultimatum o zi mai târziu. În cel mai scurt timp, organele puterii bolşevice existente în republica autonomă moldovenească nistreană au fost extinse şi în Basarabia, iar la 2 august 1940 Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice aproba formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RSSM), prin „unirea” a şase judeţe basarabene şi a oraşului Chişinău cu şase raioane (din 11) ale fostei RASSM.

2016-09-9-10-maia-125La 10 februarie 1941, printr-o lege specială s-a trecut de la alfabetul latin la alfabetul rus (chirilic), extinzându-se astfel şi reglementările lingvistice din fosta RASSM pe întregul teritoriu al Moldovei Sovietice. În iunie 1941, cu zece zile înainte de începerea războiului germano-sovietic şi a trecerii Prutului de către armata română, 22 643 de persoane din RSS Moldovenească, declarate elemente antisovietice sau periculoase social, au fost arestate și deportate de organele securității sovietice.

Basarabenii vor intra într-un regim de cruntă ocupație străină, care va depăși prin amploarea crimelor și a ororilor sale vechea ocupaţie ţaristă. Lipsurile generate de război erau amplificate de „politica agresivă şi de samavolniciile administraţiei sovietice revenite…, de căutare a duşmanilor de clasă… Populaţia era epuizată fizic şi dezbinată pe criterii social-economice şi naţionale”. Selecţionaţi şi aduşi din afara Basarabiei, reprezentanţii puterii sovietice „se comportau deseori ca nişte cotropitori pe un teritoriu cucerit.

O caracteristică generală a ocupaţiei sovietice în RSSM a constituit-o discriminarea sistematică a populaţiei majoritare româneşti, fapt demonstrat şi recunoscut astăzi pe baza a numeroase mărturii şi documente de arhivă. La această discriminare generală se adăuga o a doua, între locuitorii din stânga şi cei din dreapta Nistrului, inclusiv între cetăţenii de aceeaşi etnie. „Sovieticii făceau distincţie între românii transnistreni (din fosta RASSM) şi cei basarabeni, manifestând faţă de ultimii permanent neîncredere”, scrie Veaceslav Stăvilă într-un studiu documentar având ca temă componenţa naţională a elitei din RSSM.

În prima jumătate de an de la reinstaurarea Puterii sovietice în Transnistria şi Basarabia (până la 1 februarie 1945), Direcţia de cadre a CC al PC(b)US a întărit rândurile CC al PC(b) al Moldovei cu 558 de persoane verificate de pe cuprinsul URSS, numite în posturi de instructori şi îndrumători, după cum urmează: 408 pentru munca de partid; 76 pentru activitatea de propagandă; 67 pentru munca din cadrul sovietelor; 7 pentru activitatea jurnalistică. În ceea ce priveşte organele Securităţii de Stat ale RSSM, braţul înarmat al Partidului comunist, în fapt principalul instrument de punere în aplicare a măsurilor de reprimare a românilor basarabeni şi transnistreni, distribuţia cadrelor pe criterii etnice arăta, la 1 ianuarie 1945, următoarea situaţie: 625 ruşi, 92 ucraineni. 47 evrei si doar 40 de moldoveni. De altfel, numirea unui moldovean în fruntea KGB al RSSM s-a realizat abia în ianuarie 1989, când pe fondul acutizării relaţiilor interetnice din URSS, la conducerea secţiunilor Securităţii de Stat în republicile unionale au început să fie numite „cadre naţionale”. Cu acel prilej, rusul Gavriil Volkov, aflat în fruntea KGB al RSSM din 1979, a fost înlocuit cu moldoveanul Gheorghe Lavranciuc.

Ca măsură complementară înfiinţării Biroului CC al PC(b)US pentru RSSM, Moscova a instituit în RSSM şi funcţia de împuternicit al comisariatelor poporului pentru securitatea de stat şi, respectiv, pentru afacerile interne ale URSS. În acest post a fost desemnat generalul-maior N. A. Golubev, care a sosit în RSSM în aprilie 1945, preluând de factoconducerea unică a organelor securităţii statului şi ale afacerilor interne moldoveneşti. Datorită neajunsurilor apărute pe parcurs, a suprapunerilor de sarcini şi a cheltuielilor supradimensionate, după patru ani de funcţionare, în 1949, Biroul CC al PC(b)US pentru Moldova a fost desfiinţat, în locul său fiind numit un Împuternicit al CC al PC(b)US pentru RSSM, cu un aparat de lucru mai redus. Pe măsură ce controlul sovietic în Basarabia s-a consolidat, Moscova a decis să închidă, cel puţin formal, reprezentanţele sale politico-administrative permanente în RSSM. La 14 iulie 1950, printr-o hotărâre a Biroului Politic al CC al PC(b)US, Leonid Ilici Brejnev era numit în funcţia de prim-secretar al CC al PC(b) al Moldovei şi, concomitent, a fost desfiinţată funcţia de împuternicit al CC al PC(b)US pentru RSSM.

Continuarea represiunilor din timpul RASSM.

Foametea din 1946-1947

Reînfiinţarea RSSM, în 1944, a însemnat, totodată, revenirea pe scară largă la metodele de represiune experimentate în fosta RASSM. Am amintit mai înainte primul val al deportărilor din vara anului 1941. Documente de arhivă, declasificate şi publicate în ultimii ani la Chişinău, aduc la lumină dovezi elocvente despre valurile de represiuni şi deportări, precum şi despre dimensiunile acestora. Represiunile în Transnistria şi Basarabia au fost declanşate simultan cu preluarea controlului militar al acestor teritorii de către Armata Roşie. Ele au fost organizate şi instrumentate sistematic, în fiecare localitate, într-o primă etapă de către unităţile speciale Smerş (Moarte spionilor, n.n.) ce însoţeau ofensiva trupelor sovietice, apoi de către direcţiile specializate ale securităţii de stat şi afacerilor interne care erau instalate în republică.

Iată, un exemplu, cazul fostului primar de Mălăiești Cangaş Arion Dementevici, la’14 aprilie 1944, acesta a fost arestat de către departamentul Smerş al diviziei 19 de puşcaşi sovietici, anchetat şi judecat în regim de urgenţă  sub acuzaţia de „susţinător activ al ocupanţilor româno-germani”, fără a se aduce dovezi despre eventuale crime sau alte fapte grave comise. La 22 aprilie 1944, după o înscenare sumară, a fost condamnat la moarte prin spânzurătoare şi confiscarea averii personale pentru „trădarea Patriei”. Sentinţa, conform ordinului dat de generalul-maior Lazarev, comandantul diviziei 19 de puşcaşi, a fost dusă la îndeplinire în aceeaşi zi, fostul primar fiind spânzurat în satul Mălăieşti, în prezenţa locuitorilor şi a unor militari, „în număr de 400 de persoane”. Potrivit documentelor de arhivă, pentru a îngrozi populaţia, în baza aceluiaşi ordin dat de generalul Lazarev, trupul fostului primar a stat în spânzurătoare două zile, până la 24 aprilie, orele 24,00, când a fost înhumat la o distanţă de 2 kilometri de sat. Concomitent, a fost luată măsura deportării familiei sale,      „în concordanţă cu directiva Securităţii de Stat (GPU) a URSS”, după cum consemnează documentele.

Măsurile de reprimare s-au desfăşurat metodic, pe baza unor planuri   stabilite înainte.  În prima perioadă s-a acordat prioritate arestării „complicilor, trădătorilor şi vânzătorilor de ţară”, după cum erau calificate persoanele care colaboraseră într-un fel sau altul cu autorităţile româneşti. Totodată, noile organe de represiune au primit sarcina să întocmească „evidenţa operativă a elementelor contrarevoluţionare şi luarea în lucru operativ a acestora. Drept urmare, numai din aprilie 1944 şi până  la sfârşitul războiului (mai 1945), organele Comisariatului poporului pentru afaceri interne al RSSM au arestat 2 911 persoane, considerate ca reprezentând „agentura inamicului”, „trădători şi complici”, majoritatea acestora fiind executate prin împuşcare. Pe parcursul întregului an 1945, numărul persoanelor arestate de organele afacerilor interne se ridica la 2 546, în majoritate calificate ca „trădători şi complici ai ocupanţi lor”.  Separat, din aprilie 1944 până la 1 septembrie 1946, organele  securităţii de stat din RSSM desfășuraseră o şi mai amplă activitate de „demascare” şi lichidare a „duşmanilor”, arestând în total 5 402 persoane, după cum raporta la Moscova, în octombrie 1946, Iosif Mordoveţ, şeful acestor structuri.

Iosif Lavrentievici Mordoveţ (1899-1976), etnic ucrainean, născut în familia unui muncitor miner din raionul Krivoi-Rog, a activat în Armata Roşie în timpul Războiului civil, apoi în diverse organizaţii sindicale şi de partid. La 31 de ani, în 1930, în plin avânt al stalinismului, a fost recrutat de organele Direcţiei Politice de Stat (GPU) şi trimis să activeze în secţiile    raionale ale GPU-NKVD din regiunile Dnepropetrovsk, Vinniţa şi Kameneţ-Podolsk, din Ucraina.      

În 1940, după înfiinţarea RSSM, a fost numit vice-comisar al noii republici pentru afaceri interne. În timpul războiului a activat pe mai multe fronturi, fiind inclusiv adjunct al şefului unei direcţii Smerş. În 1944, a fost numit comisar al poporului pentru securitatea statului al RSSM, funcţie deţinută până după moartea lui Stalin, în 1953.

În 1954-1955, I. Mordoveţ a fost preşedinte al secţiunii KGB a RSSM, apoi trecut în activităţi secundare şi pensionat în 1956.

Pe măsură ce perioada războiului rămânea în urmă, sarcinile organelor de represiune din RSSM, sub directa îndrumare a împuterniciţilor Moscovei trimişi în teritoriu, cunoşteau o diversificare continuă, în atenţia lor intrând rând pe rând toate straturile şi categoriile sociale.

2016-09-9-10-maia-212O încercare dramatică pentru populaţia Basarabiei reintrată sub dominaţie sovietică a reprezentat-o foametea din 1946-1947, care a marcat profund fizionomia unei societăţi debusolate, ajunse la cheremul unui regim atotputernic şi nemilos. Cercetările numeroase care s-au efectuat de la acel tragic episod din istoria Basarabiei converg spre concluzia că seceta puternică din vara anului 1946, un fenomen natural fără legătură cu regimul politic, s-a suprapus cu măsurile mereu restrictive şi acaparatoare luate de autorităţile bolşevice pentru secătuirea ţăranilor individuali, printr-un sistem draconic de cote şi impozite, care au lăsat satele moldoveneşti fără resurse şi fără capacitatea de supravieţuire. Consecinţele au fost devastatoare: zeci şi sute de mii de oameni, din care o mare parte copii, suferind de distrofie; apariţia în diverse zone şi localităţi a canibalismului; înregistrarea unor decese în masă datorită foametei, care au dus, conform unor estimări oficiale, la diminuarea populaţiei rurale basarabene cu 193 900 de oameni în intervalul 1 ianuarie 1947-1 ianuarie 1948, unii istorici afirmă ca au pătimit de foame și au decedat peste 300 mii de basarabeni.

Foametea din 1946-1947, desfăşurată „sub semnul secetei”, dar şi al „sistemului de cote obligatorii”, acesta din urmă având chiar „rolul decisiv”, a constituit „o experienţă traumatizantă, fără termeni de comparaţie în istoria ţinutului”, după cum scrie cercetătoarea Aurelia Pelea.

În pofida presiunilor, arestărilor, execuţiilor şi deportărilor în masă, duşmanii Puterii sovietice continuau să se manifeste pretutindeni. Către sfârşitul deceniului 1940-1950, ţăranii basarabeni reprezentau o categorie specială care „se opunea cu îndârjire politicii de înfiinţare a colhozurilor şi de lichidare a proprietăţii private”. Pentru lichidarea rezistenţei ţărănimii basarabene trebuia concepută şi pusă în aplicare o operaţiune specială, de amploare.

Operaţiunea „Iug” (Sud). Deportările din 1949.

Operaţiunea codificată „Iug” (Sud) s-a derulat în vara anului 1949, sub controlul autorităţilor politice şi cu implicarea masivă a organelor de represiune. Aceste deportări au anumite particularităţi care le individualizează. Războiul mondial se încheiase de patru ani, URSS dobândise o putere discreţionară asupra ţărilor Europei Centrale şi de Est. Represiunile din iulie 1949 nu s-au mai desfăşurat sub semnul răzbunării, al improvizaţiei şi al impulsurilor generate de precipitarea unor evenimente neprevăzute. Dimpotrivă, documentele scoase la iveală dezvăluie un scenariu planificat cu sânge rece, pregătit şi înfăptuit metodic timp de aproape şase luni.

La 17 februarie 1949, Iosif Mordoveţ informa Moscova că în evidenţele Securităţii moldoveneşti figurează 40 854 de „culaci şi alte elemente duşmănoase” care ar trebui deportate.

La 6 aprilie 1949, Biroul Politic al CC al PC(b)US aproba numărul familiilor (11 280) şi al membrilor acestora (în total, 40 850 de persoane) care urmau să fie deportate pe vecie din RSS Moldovenească în regiuni din Kazahstanul de Sud, RSS Kazahă, precum şi în ţinutul Altai, regiunile Kurgan, Tiumeni, Irkuţk şi Tomsk ale RSF Ruse. Erau precizate, totodată, zilele şi orele în care să se desfăşoare operaţiunea (6 iulie, ora 2,00 – 7 iulie, ora 20,00).

La 28 iunie 1949, când se celebrau nouă ani de la „eliberarea” Basarabiei (iunie 1940), Consiliul de Miniştri al RSSM adoptă Hotărârea cu caracter strict secret nr. 509, la care anexează 67 de liste cuprinzând 11 342 familii (un număr mai mare deci decât cel aprobat de Biroul Politic al CC al PC(b)US), cu indicaţia de a se încredinţa Ministerului Securităţii Statului sarcina „înfăptuirii tuturor acțiunilor în legătură cu deportarea chiaburilor”.

Două zile mai târziu, Sovietul Miniştrilor de la Chişinău adopta o hotărâre suplimentară privind confiscarea averii persoanelor deportate şi responsabilitatea pentru furtul sau irosirea ei.

Să mai precizăm că, aşa cum rezultă din documentele desecretizate din arhivele KGB, la operaţiunea „Sud” au fost mobilizate 4 496 cadre din serviciul operativ, 13 774 soldaţi şi ofiţeri din unităţile Securităţii de Stat, 24 705 cadre din activul de grăniceri. De asemenea, au fost utilizate 4 069 camioane, inclusiv 2 563 de camioane ale unităţilor Districtelor militare Carpaţi şi Odessa. în zilele de 7-8 iulie 1949, deportaţii au fost evacuaţi din RSSM spre Siberia în 30 de eşaloane, îmbarcaţi în 1 573 de vagoane.

Un ultim val de deportări din Basarabia s-a înregistrat în 1951, când, în baza unei Hotărâri a Consiliului de Miniştri al URSS şi a ordinului strict secret nr. 00193/05.03.1951 al Ministerului Securităţii de Stat sovietic, din RSSM au fost evacuate pe viaţă încă 700 de familii, învinuite că aparțin sectei iehoviste, declarată duşman al puterii bolşevice.

Alexandru Moraru în lucrarea sa victimele terorii comuniste în Basarabia.  Documentele secrete sovietice 1944/1954 a tradus din limba rusă în limba română și a publicat un număr de 304 de astfel de sentințe revizuite, care constituie un eșantion stabilit pe baze non probabiliste, ce poate servi pentru un studiu explorator.

Aparatul represiv din Basarabia

NKVD (KGB) după ocuparea Basarabiei de sovietici în 1940 au trimis peste 1200 de ofițeri și peste 3000 de grăniceri, care momentan sau postat pe Prut. Sub diferite motive nu erau lăsați românii să se repatrizeze. Ce a urmat istoriografia fixează – arestați – împușcați după legile sovietice.

După război din 1944 când s-a format departamentul securității comisar a devenit I. Mordoveți, 1944-1955, un calau sadea al popasului român din Basarabia (operația  Iug (Sud); confiscarea în 1945 a 240 mii tone de cereale pentru front, împușcarea a mii de patrioți.

După el a venit colonelul A. Procopenco, educat în tradiții staliniste a desfășurat lupta cu „dușmanii puterii sovietice”. Au mai apărut și alte priorități. Sa început din 1957-1958 lupta contra bisericii, comunismul nu dorea o altă religie și o socotea dușman al puterii.

Atmosfera în Basarabia devenise incendiară. Un exemplu servește și răscoala sătenilor ortodocși din satul Răciula unde au ieșit mii de oameni în apărarea a credinței și bisericii creștine.

Ei indignați de închiderea mânăstirii au avut adevărate lupte cu furci și topoare.

Arkadi Razorin

Fost jurist al ziarului „Gudoc” ulterior activist de partid, el a avansat în rândurile CSS-ului până la gradul de general – locotenent, iar înainte de a fi numit președinte al CSS din Moldova a exercitat funcția de șef al unei direcții regionale de securitate din Rusia.

Din ordinul KGB-ului a fost format o nouă structură și direcție operativă așa numitul „obiect 24” adică România.

O trăsătură specifică perioadei ragoziniene, a constituit-o intensificarea supravagherii tuturor relațiilor moldo-române, și, în primul rând, a celor din presă, domeniul pentru care avea o predilecție aparte. Deoarece nu poseda limba română, el a cooptat în aparatul de supraveghere a presei traducători speciali care-l familiarizau cu materialele apărute în limba română. De asemenea, în timpul lui Rogozin, a fost activizată și „munca de profilaxie” în instituțiile științifice și de cultură.

El declara la o întrunire a activului de partid ca securitate Moldova are peste 50000 de informatori.

KGB – (IFS, SIE) a Uniunii Sovietice (Federația Rusă) ne-au „fericit” cu „republica Transnistreană” și autonomia găgăuzilor.

În 1991 după declarația independenții Moldovei din efectivul CSS au plecat 78 de ofițeri. Ei au fost aranjați la posturi înalte în Rusia, Ucraina, ca mai apoi să vină în Tiraspol (generalul Iacob Pogonii, col. Vladimirov, Ivanov, Lucasov, Tatenia, Șevcenco, care au activat rețelele agenturii beloruse din Moldova în scopul destabilizării situației politice. Au adus cosacii pe capul nostru în războiul pierdut de Moldoveni în fața armatei a 14 rusă în 1992. Presiunea serviciilor secrete a Rusiei asupra Republicii Moldova și a populației românilor din Transnistria a realizat prin multiple canale: Ambasada Rusiei unde sunt prezenți spionii lor, rezidenturile din Tiraspol și Comrat, presa plătită de ruși prin persoanele racolate  de ofițerii serviciilor secrete din Rusia.

ALEXANDRU GANENCO, colonel (r)

Imagini din cadrul Conferinţei Maia 2016. Autor: Ion Măldărescu

SURSA: http://www.mazarini.wordpress.com

Bibliografie:

  1. Meniei „Teroarea comunistă în RASSM (1924-1940) și în RSSM (1944-1947) Ed. Serebia. Chișinău 2012.
  2. Ioan Popa „Destine friante. Patimi despre români din est. (1917-1954). Editura Academiei Române. București. 2014
  3. Botnaru. A. Ganenco. Istoria serviciilor secrete (Breviar). Museum. Chișinău 2004
  4. Tască. Operațiunea Română din RSS Moldovenească în Marea Teroare Stalinistă 1937-1938.
  5. Ioan Popa, Luiza Popa. România, Basarabia și Transnistria. Fundația Europeană Titulescu, Centrul de studii strategice. București 2012.
Publicat în ÎN OBIECTIVUL LUI ALEXANDRU MORARU, DOCUMENTE DE ARHIVĂ, LUPTA PENTRU ADEVĂR | Lasă un comentariu

MEDITAȚII PREELECTORALE ÎN AJUN…

MEDITAȚII PREELECTORALE ÎN AJUN…

SIGUR CĂ VOI VOTA PENTRU MAIA SANDU, DAR: NOI VOTĂM ȘI NU ALEGEM!

secretele-istorieiAm primit un număr mare de intrebări, apeluri telefonice, mesaje, care practic se reduc la una și aceiași întrebare”Pe cine alegem? Pentru cine votăm?” Sigur că unii demult s-au decis, dar doresc sa te provoace la o sinceritate, sau sa vadă ce voi spune….alții într-adevăr stau în fața unei dileme și nu știu cum să procedeze corect…fiindcă nu avem din cine alege. Este prea mare riscul și pericolul de a nimeri din nou pe mâna rușilor…

Un număr mare de personalități, inclusiv și cunoscuți și prieteni de-ai mei au făcut o propagandă și agitație majoră în favoarea Maiei Sandu, supranumind-o ”norocul nostru este Maia Sandu”, ”parola este Maia Sandu” și câte și mai câte, zeificând-o și aducând tot felul de ”probe” că mai bună ca Maia nu poate fi nimeni, sau poate încă nu s-a născut! Cineva chiar a încercat s-o compare cu Vlad Țepeș?! Pentru ce merite?  Nu mai țin mine cine spunea, că mama idioților e mereu gravidă! Cui îi trebuie, ca anume ea să devină președinte? Din toată Republica Moldova aceasta-i cea mai reușută candidatură?! Eu zic că nu, dar stăpânii lumii știu a întocmi scenarii, ca noi, mintioșii de rând, sa ne dăm și viața pentru ”această cauză”.

Cine știa de Maia Sandu 15 ani în urmă? De unde s-a luat? Venită ca Mesia să ne elibereze?  Este o situație aberantă și ”boborul” a căzut în această capcana de manipulare și nici nu conștientizează că din nou suntem puși la perete, că sistemul niciodată nu ne va permite să alegem un Om adevărat, care într-adevăr îl doare pentru acești locuitori, pentru acest petic de pămant românesc, pentru viitorul copiilor noști! Întotdeaune vom fi puși să alegem din două rele…cum s-a întâmplat și până acum. Nu alegeam, ci votam împotriva lui Sangheli, împotriva lui Voronin, împotriva lui ??? Și de această dată nu vom alege, ci vom vota împotriva lui Dodon! E și firesc, fiindcă nu avem altă alternativă, este acea pe care ne-au pregătit-o cei din umbră, realizând acest lucru la nivelul cel mai înalt! Alegătorul este pus într-o situație idioată, că dacă nu votăm Maia Sandu, apoi s-a terminat cu opțiunile noastre europene, care demul sunt răsuflate, și că însuși structura uniunii europene este mai gravă și mai periculoasă decât structura fostei uniuni sovietice…

Practic este folosită aceiași schemă, care a fost folosită în România la alegerea președintelui…” ne mobilizăm cu toții și votăm cu Iohanis împotriva lui Ponta! Iohanis e neamț, și vom trăi nemțește! ” Și uitați-vă la ce s-a ajuns?

Adevărat vă spun, nici SUA, nici Uniunea Europeană, nici alte structuri internaționale, nici o țară vecină nu-și dorește o Românie puternică, o Republică Moldova puternică…NIMENI!

Toți vor să ne exploateze munca noastră eftină,  să stoarcă toate resursele naturale, să folosească spațiile noastre geografice drept piață de desfacere a mărfurilor lor și să ne înnece în robia de cabală (de datorii- Al.M.). În ce țară mai sunt atâtea bănci comerciale la metru pătrat ca în Moldova? Cum de explicat, că 12 farmacii într-un singur cartier din Chișinău este prea mult?! Ce fel de legi a făcut parlamentul că orișicare pușcăriaș poate deveni președinte de țară? Cum să-i explici lui Maia Laguta, că ea nu poate fi președinte de țară? Ce au făcut președinții anteriori ai țării? Cine din aceștea și-a dat darea de seamă în fața poporului? Cine vre-o dat a fost tras la răspundere, că a cheltuit nerațional banul public? De câte ori pe an trebuie sa fie schimbat pavajul în fața primăriei, parlamentului, guvernului și monumentului marelui Domnitor? Cu care drepturi ale omului au mai rămas cetățenii și care din acestea sunt respectate de guvernare? Câte mii de doctori în științe economice avem și care este randamentul lor în dezvoltarea economiei naționale? Câte mii de doctori în științe juridice avem și care este randamentul acestora pentru constituirea unui stat de drept cu adevărat? Și tot așa….

Dodon este o urgie pe capul nostru, un alegător conștient, care-și iubește  patria, nu poate sa-l voteze, deoarece majoritatea din aceștea știu câtă teroare, foamete și moarte a adus împeriul țarist, imperiul sovietic! Câtă înjosire și distrugeri ne-au adus acești ”eliberatori”! Nu mai vorbesc despre activitatea sa la funcții de răspundere în stat. Sigur că pentru el, vor vota rușii și ceilalți alolingvi, inclusiv ucrainenii, evreii și găgăuzii. În situații critice pentru ei, sunt uniți ca niciodată, spre deosebire de moldovanul nostru nepăsător, indiferent și mulțumit de sine, că are în bechi vin și murături…

Ce va face Dodon? Ce va face Sandu? Unul ne trage la Putin, alta la americani și Soros! Vor da mai multe ordine și medalii la funcționari  și delegațiilor străine sau mai puține decât Ghimpu și Timofti?

În concluzia acestei modeste meditații preelectorale, nu ne rămâne decât să înțelegem, că suntem foarte iscusit manipulați și că nici un candidat din listele electorale nu poate și nu ne va reprezenta! Suntem ce suntem, și avem ce merităm! Într-un fel sau altul mâine sau poimâne seara sau Putin sau Soros va sărbători victoria,” iar noi, iști mici, o plebă sclavă, oricât de neagră fapta lor, vom ridica orbiș în slavă”, după cum zicea adevăratul desident, poetul și scriitorul Petru Cărare, ținut și azi în umbră.

Într-un caz, sau altul trebuie neapărat să mergem la vot și să votăm Maia Sandu, că nu suntem nebuni să-l votăm pe celălalt! Doamne ajută! 

Alexandru Moraru

SURSA: http://www.arhivus.wordpress.com

Publicat în ÎN OBIECTIVUL LUI ALEXANDRU MORARU, DOCUMENTE DE ARHIVĂ, LUPTA PENTRU ADEVĂR | Lasă un comentariu

DUPĂ 75 De Ani De CENZURĂ, ASTĂZI ESTE ACTUAL

În faţa istoriei şi a veşniciei româneşti

DUPĂ 75 De Ani De CENZURĂ, ASTĂZI ESTE ACTUAL

antonescu41

ROMÂNI,

În faţa Dumnezeului strămoşilor noştri, în faţa istoriei şi a veşniciei româneşti, mi-am luat azi răspunderea de a smulge prin onoare dreaptă ceea ce ne-a fost cotropit prin silnică umilire şi trădare, hotărând să pornesc lupta sfântă de redobândire a drepturilor Neamului.
În ceasul când popoarele îşi torc istoria pe câmpuri de bătae, când drepturile se cuceresc în flacăra jertfei, iar civilizaţia se plămădeşte din sângele veacurilor, Poporul Românesc nu poate privi cu braţe nevolnice şi suflet golit măreţul vârtej al onoarei Neamurilor.
Raclele strămoşilor, crucile martirilor şi drepturile copiilor noştri ne poruncesc să ne scrim cu propriul sânge dreptul la onoare, spălând cu acelaş sânge pagina nedreaptă înscrisă anul trecut în istoria noastră, nu de Neamul Românesc însuşi, ci de trădătorii lui.
În numele credinţei creştineşti, al drepturilor româneşti şi pentru viitorul vostru neînfricat,

ROMÂNI,

Vă chem la luptă,
La lupta sfântă, în contra prăvălitorilor civilizaţiei şi bisericii, ai dreptăţii şi propriilor noastre drepturi.
La lupta sfântă pentru neam şi pentru Rege.
La lupta mare şi dreaptă alături de marea Naţiune Germană, pentru dreptatea viitorului omenesc.

ROMÂNI,

La 6 Septemvrie 1940, Destinul îmi aşezase pe cuget povara istovitoare a unei ţări sfâşiate şi descompuse.
Am jurat să nu abdic o singură clipă dela sfintele drepturi şi de la porunca demnităţii româneşti.
M’am trudit să şes sufletele, să unesc puterile, să adun toată munca românească pentru ca să pot păstra şi reînălţa Neamul.
V’am cerut să-mi dăruiţi nădejdea voastră, încrederea voastră, făgăduindu-vă să lupt pentru reînălţarea Patriei. Şi m’aţi ascultat.
Dumnezeu m’a ajutat ca un an numai dela prăbuşirea graniţelor – anul umilirei, al suferinţei şi învăţăturii româneşti – să pot îndrepta din nou Neamul nostru pe calea luptei şi sfintelor drepturi strămoşeşti.
Am purtat deajuns pe braţele mele sbuciumate frământatele ruine ale României scumpe şi mari, – prăvălită de greşala noastră şi trădarea unora. Am tăcut deajuns sbuciumul şi lupta mea pentru drepturile României de totdeauna, ale României pentru care luptasem altădată.
A sosit vremea să-mi împlinesc jurământul.
Pornim la luptă.
În acest ceas de încercare, jur să vă aduc la biruinţa sfinşirii drepturilor noastre asupra bătrânei Moldove, să fac din nou din pământul Basarabilor vatra morţilor şi leagănul copiilor noştri şi din codrii Bucovinei straja nepieritoare a gloriei româneşti.
Mulţumesc Domnului că m’a învrednicit să sparg atât de repede cătuşele roşii ale anarhiei şi pradei cotropitoare, contribuind astfel şi la măreaţa luptă de înoire a civilizaţiei pe care o duce în Europa Germania Marelui Adolf Hitler şi Italia Ducelui.
Îi mulţumesc în numele Naţiunei noastre geniului creator al lumii noui, Fuhrerului Cancelar Adolf Hitler, că a înţele cu atâta dreptate nedreptatea făcută unui popor loial – care a luptat şi va lupta veşnic pentru sfânta lui unitate – dându-i Poporului Român mândria unei lupte puternice şi curajoase nu numai pentru reclădirea drepturilor naţionale, dar şi împotriva celui mai mare duşman al omenirii: bolşevismul.
Legaţi în jertfa pentru idealul nou şi mare al lumii în plămădire, Românii îşi vor recăpăta drepturile prin fapta lor de credinţă, prin lupta lor de onoare pentru civilizaţia lumii, alături de Marele Popor German.

ROMÂNI,

În viaţa oamenilor ca şi a Naţiunilor vin ceasuri de desnădejde peste ceasuri e furtună, care lasă locul luminii şi înălţării.
Dumnezeu ne-a dat ani grei de încercare cruntă.
Ne-a deschis drum de furtună spre zori de înălţare.
Să-l urmăm cu încredere, Români.
Cu gândul ţintă la drepturile Neamului,
Cu sufletul lipit pe crucile eroilor şi martirilor trecutului,
Cu trupul înfipt în glia copiilor noştri.
Să pornim la luptă, Români.
Să zidim cu trupurile noastre un nou altar Neamului şi să lăsăm urmaşilor noştri gloria pământului strămoşesc.

ROMÂNI,
Pentru Rege, pentru Ţară.
Ca să răsbunăm nedreptatea.
Ca să întemeiem lumea nouă.
Ca să cinstim numele de Români.
Cu Dumnezeu înainte.
Urmaţi-mă.
Răsboiul Sfânt a început!

discurs41-693x1024

ORDINUL DE ZI CĂTRE ARMATĂ 

Ostaşi,
V-am făgăduit din prima zi a noii domnii şi a luptei mele naţionale să vă duc la biruinţă.
Să şterg pata de dezonoare din carte Neamului şi umbra de umilire de pe fruntea şi epoleţii voştri.
Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta pentru vetrele şi altarele româneşti de totdeauna.

Ostaşi,
Vă ordon:

Treceţi Prutul.
Zdrobiţi duşmanul din răsărit şi miazănoapte.
Dezrobiţi din jugul bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi.
Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi Codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre.

Ostaşi,

Plecaţi azi pe drumul biruinţelor lui Ştefan cel Mare ca să cuprindeţi cu jertfa voastră ceea ce au supus strămoşii noştri cu lupta lor.
Înainte !
Fiţi mândri că veacurile ne-au lăsat aici strajă dreptăţii şi zid de cetate creştină.
Fiţi vrednici de trecutul românesc…

Ostaşi,

Veţi lupta cot la cot, suflet de suflet, lângă cea mai puternică şi glorioasă a lumii.
Îndrăzniţi să vă măsuraţi vitejia şi să vă dovediţi mândria camarazilor noştri.
Ei luptă pe pământul moldovean pentru graniţele, noaste şi pentru dreptatea lumii.
Fiţi vrednici de cinstea pe care v-a făcut-o istoria, armata marelui Reich şi neîntrecutul ei comandant Adolf Hitler.

Ostaşi,

Înainte
Să luptaţi pentru gloria neamului.
Să muriţi pentru vatra părinţilor şi a copiilor voştri.
Să cinstiţi prin vitejia voastră amintirea lui Ştefan cel Mare şi a lui Mihai Vodă, a martirilor şi eroilor căzuţi în pământul veşniciei noastre cu gândul înainte5 la dumnezeu.
Să luptaţi pentru dezrobirea fraţilor noştri, a Basarabiei şi Bucovinei, pentru cinstirea Bisericilor, a vieţii şi căminelor batjocorite de către păgânii cotropitori.
Să luptaţi pentru a ne răzbuna umilirea şi nedreptatea
V-o cere Neamul, Regele şi generalul vostru.

Ostaşi,

Izbânda va fi a noastră.
La luptă !
Cu Dumnezeu înainte!

Comandant de Căpetenie al Armatei
General Ion Antonescu – sursa: Soim Press

Publicat în DOCUMENTE DE ARHIVĂ, IN MEMORIAM, LUPTA PENTRU ADEVĂR, MARI ISTORICI | Lasă un comentariu

De ce n-a avut loc re-Unirea acum 25 de ani? (3)

tricolor-unireFragment din cartea de amintiri, semnată de autorul textului Declarației de Independență a Republicii Moldova, domnul ambasador, dr. Aurel Preda: „Memoriile unui diplomat oarecare”, Editura Victor, București, 2009, p.276-296.

La o lună şi ceva de la acea întâlnire, la început de decembrie 1991, primesc din nou un telefon de la domnul Nedelciuc, care îmi solicita o nouă întâlnire în acelaşi loc, la Bordei. Este însoţit de acelaşi companion. Este decembrie şi e început de vifor. O pală a vântului face ca paltonul însoţitorului lui Nedelciuc să se deschidă. O clipă e suficient să-mi dau seama că Şeful S.I.E. de la Chişinău e înarmat. Are două arme: un UZI de producţie evreiească şi un Nagan, pistolul meu preferat. (Anatol Plugaru cu UZI-ul evreiesc? Imposibil! În U.R.S.S. doar Andropov și alți câțiva fruntași ai K.G.B.-ului sovietic purta o astfel de armă performantă și scumpă, iar acesta nu putea fi Andropov care murise încă la 9 februarie 1984, în ziua când se născuse fiul meu Tudor Șoimaru. Și atunci ne întrebăm dacă acel tip cu UZI-ul evreiesc la șold nu era nici Andropov și nici Plugaru, cine o fi fost el și dacă nu cumva el n-a participat la discuții în trei pentru ca să nu se dea de gol în București că nu posedă limba română? – V.Ș.)

Şi de această dată domnul Nedelciuc preferă o discuţie între patru ochi. El spune: „Ne-am gândit mai bine! Poate data trecută pretenţiile noastre au fost cam mari. Ne-am mai gândit, – a repetat el – am mai chibzuit. Iată care este noua noastră propunere: Constituţia României din anul 1923, care a fost şi a noastră, conţinea prevederi cu privire la instituţia senatorului de drept, un post rezervat la fiecare nouă legislatură foştilor prim-miniştri, episcopilor, diplomaţilor şi generalilor care s-au făcut remarcaţi în serviciul patriei… Garantaţi-i lui Snegur poziţia de senator de drept în Parlamentul României întregite”. M-am despărţit de domnul Nedelciuc în aceleaşi condiţii, el mi-a întins mâna şi a plecat fără să aştepte vreun comentariu. Nu l-am mai întâlnit de atunci, dar pe tovarăşul său aveam să-l întâlnesc în mai multe rânduri, în anul 1992-1993, când am devenit Directorul aristocratei Direcţii (la acea vreme) juridice şi a tratatelor din M.A.E. Am transmis, ca şi rândul trecut, prin curier special, şi acest al doilea mesaj al Preşedintelui Snegur al Moldovei lui Ion Iliescu la Cotroceni. Şi… nimic, nimic, nimic. Prezumtivul „cumătru” se lăsa greu, nu era de acord cu acest melanj, în condiţiile în care „Jupânul” de la Moscova, deşi ameţit, dădea semne de viaţă şi culmea! nici după ce acesta a dat ortul popii, în decembrie 1991, Iliescu tot nu şi-a revenit din neclintitul său devotament faţă de patria tinereţii sale. Asta mai zic şi eu fidelitate, cam neobişnuită la români, recunosc, dacă români pot fi numiţi cei care nu-şi iubesc glia.

În calitate de însărcinat cu afaceri a.i. la Chişinău a trebuit, înainte de a-mi prezenta scrisorile de cabinet (de fapt o formalitate în condiţiile în care eram bine cunoscut în cercurile prezidenţiale şi parlamentare, cât şi în mass-media), să mă îngrijesc de un sediu al viitoarei Ambasade. Aşa că am mai făcut două drumuri la Chişinău după proclamarea independenţei de stat şi înainte de întâlnirile „a la James Bond” din parcul Bordei. De fiecare dată am fost primit de Preşedintele Mircea Snegur. De altfel, îndrăznesc să spun că puteam intra la Snegur fără să fiu anunţat şi programat din timp de Protocolul prezidenţial de la Chişinău! I-am cerut concursul pentru a găsi un sediu corespunzător pentru Ambasadă. Snegur l-a chemat pe primarul Chişinăului din acea vreme, domnul Costin, şi i-a „ordonat” să mă însoţească în oraş, să-mi arate cele mai frumoase clădiri, alegerea urmând să-mi aparţină. Preşedintele Snegur mi-a spus că ar dori (şi aceasta eu am luat-o ca atare şi am comunicat-o prin conducerea M.A.E. la Cotroceni) ca inaugurarea Ambasadei să aibă loc, cât mai curând posibil, cu tot fastul, în prezenţa Preşedinţilor României şi Moldovei, cu companie de onoare, salve de armă cu ocazia arborării stindardului tricolor pe catargul din incinta Ambasadei etc. Snegur mi-a făgăduit că el va veni la deschiderea oficială a Ambasadei, indiferent dacă Iliescu va veni sau nu. Şi s-a ţinut de cuvânt. Cu ocazia alegerii clădirii viitoarei Ambasade, m-am împrietenit cu primarul Costin, pe care îl cunoşteam din timpul dezbaterilor din Parlament pe tema adoptării independenţei. Am cunoscut-o şi pe frumoasa lui soţie, pe care am reîntâlnit-o la Bucureşti mult timp după aceea, în condiţiile în care soţul ei trecuse, din păcate, în lumea umbrelor.

În cursul unei vizite „de lucru” la Chişinău, din însărcinarea conducerii M.A.E., a ministrului de externe chiar, domnul Năstase, am comunicat imediat după sosire, prin telefon, din biroul Preşedintelui Parlamentului, Alexandru Moşanu, lui Snegur, care aştepta în aeroportul Chişinăului, răspunsul lui Ion Iliescu (citeşte „binecuvântarea tătucului de la Bucureşti”) privind oportunitatea participării la Almatî, la reuniunea reprezentanţilor, la nivel de preşedinţi de republică, care urma să hotărască asupra constituirii Comunităţii Statelor Independente (C.S.I.), un fel de U.R.S.S. ediţia a II-a adăugită şi revizuită). Snegur a zis doar atât: „Aşa, deci!…” Atunci, n-am înţeles, dar ulterior m-am dumirit că Preşedintele Moldovei, care era la curent cu începerea şi cursul negocierilor româno-sovietice, s-ar fi aşteptat la alt răspuns. Încuviinţarea lui Iliescu şi participarea lui Snegur la întâlnirea de la Almatî au constituit piatra tombală a iluziilor despre unire şi au făcut ca Snegur să revină la Chişinău cu o altfel de optică. Şi-a dat seama, probabil, că lumina vine tot de la Răsărit şi că dinspre Apus nu e nimic de sperat! Inutil de spus că Snegur a sperat într-un sprijin serios de la Bucureşti până în ultima clipă, insistând, de fapt invitându-l neoficial pe Ion Iliescu la Chişinău cu ocazia inaugurării Ambasadei, un bun prilej pentru a discuta viitorul celor „două state româneşti” şi al „relaţiilor de frăţietate”, sintagme pe care avusesem „gândul rău” să le folosesc în Declaraţia de recunoaştere a independenţei de către România a statului de peste Prut, căruia noi toţi, inclusiv Snegur, îi preziceam – neinspirat – o existenţă scurtă la acea dată. Ne-am înşelat şi, vorba lui Iliescu, am fost nişte „prostănaci”, pe care el i-a lăsat „cu fundul în baltă”. A naibii şcoala asta de la Moscova!

Deja la a treia vizită, tot în scopuri logistice, la Chişinău, am auzit la radio, după ce am trecut graniţa la Albița, vocea cavernoasă a lui Snegur, care se adresa unui interlocutor, în realitate populaţiei, pe care părea că o ceartă: „Să ne mai lase (cei din mass-media – n.a.). Ce-i asta, Deşteaptă-te, române, la radio, şi în sculare şi în culcare”?! Era vorba de imnul naţional! Cu toate acestea, Snegur, ca şi Iliescu, absolvent ai aceleiaşi şcoli de activişti de la Moscova, nu a cedat şi, fiind grijuliu cu propriul viitor, a trimis în două rânduri, cei doi emisari la Bucureşti – despre care am vorbit mai sus – în speranţa unui reviriment. Al cui? Ghici! Aşadar, eventualul cititor al acestor rânduri să tragă el însuşi o concluzie: cine pe cine a înşelat şi cine a fost câştigătorul. Eu zic că Moscova, ca de obicei! Este edificatoare în acest sens o convorbire telefonică dintre Eduard Şevardnadze şi Mircea Snegur, cu câteva zile înainte de semnarea Tratatului de prietenie sovieto-romăn de către Gorbaciov şi Iliescu. În cursul discuției cu ministrul de externe sovietic, la care a asistat şi V. Tudor (Tudor Panțâru? – V.Ș.),viitor ambasador al Chişinăului la O.N.U., şi pe care acesta din urmă mi-a relatat-o cu amărăciune în anul 1995, la New York, Şevardnadze l-a apostrofat pe Snegur cu următoarele: „Au dreptate cei care spun bancuri cu voi, moldovenii, în care vă numesc bâci („Bâc” înseamnă, în limba rusă, bou impotent, mai precis bou castrat-n.a.). Ce aţi crezut? Că românii au să se unească cu voi? Iţi spun eu, unirea cu România va avea loc la Paștele Cailor!”

In ce mă priveşte, deşi scrisorile de cabinet au fost semnate, desemnându-mă în calitate de însărcinat cu afaceri a.i., deci nu ambasador, n-am mai ajuns să-mi iau în primire postul de la Chişinău. Şi aceasta tot din cauza mea! Sper să fiu înţeles bine! Participant al luptelor decisive din vara anului 1991 de la Chişinău, am crezut sincer – până la un moment dat – în intenţiile Bucureştilor privind reîncorporarea Basarabiei la patria-mumă. De aceea, am socotit că în intervalul mai lung sau mai scurt în care urma să fiu şef al Oficiului diplomatic de la Chişinău, să acţionez, în continuare, pentru cauza Reunirii şi, de aceea, să nu consider instituţia decât un avanpost, constituit special în acest scop. In consecinţă, am invocat precedentul est şi vest-german, – cele două state germane care îşi deschiseseră la Bonn şi, respectiv, la Berlin oficii diplomatice sui generis şi am cerut, dar conducerea M.A.E. m-a refuzat categoric, ca pe clădirea unde urma să funcţionăm să se scrie „Reprezentanţa Bucureştilor la Chişinău” şi nu „Ambasada României”, întrebându-mă şi întrebându-i pe interlocutorii din M.A.E., factori decidenţi, desigur. „Pe când o Ambasadă a României la Craiova”? Exemplul dat i-a făcut să râdă ca de o glumă proastă, dar mare ne-a fost mirarea, câţiva ani mai târziu, când partidul neonazist austriac a publicat o hartă a fostului imperiu chezaro-crăiesc ce includea, pe lângă Transilvania, şi Banatul şi… Oltenia care, se ştie că a fost încorporată la imperiul austriac 30 de ani, la începutul secolului al XVIII-lea.

La rândul meu, în faţa acestei situaţii, am refuzat să plec la Chişinău, iar factorul de decizie care a fost, din întâmplare sau nu, un fost coleg de facultate, a respirat uşurat şi a cerut colegilor săi din conducerea M.A.E. să numească un alt diplomat, care nu are astfel de aprehensiuni. „E un exotic!”, s-a zis. A plecat domnul Bistreanu, bun cunoscător (profesor) de limba rusă, un diplomat abil, cu multă experienţă. Capitolul Basarabia s-a închis definitiv pentru mine, dar a rămas o amintire vie, cu iz de înfrângere. Poate că dacă aş fi fost mai flexibil, prin prezenţa mea la Chişinău, în fruntea Oficiului diplomatic, aş fi putut influenţa şi pietrui cât de cât drumul anevoios către această provincie nenorocoasă, drum care s-a înfundat în zilele noastre definitiv. După părerea mea, cauza este nu numai lipsa dorinţei reale a regimului Iliescu et comp. dar şi maniera de lucru a aşa-zisei noastre „Ambasade” de la Chişinău, care i-a tratat pe basarabeni ca pe orice alt popor şi ţară în care ei, diplomaţii de profesie, mai fuseseră acreditaţi, deci aşa cum învăţaseră ei în atâtea şi atâtea ţări în care au fost la post anterior. Cu alte cuvinte, nu s-a procedat după regula „noi şi noi”, ci după clasica regulă valabilă de exemplu şi în Australia şi la Pretoria, „noi şi ei”. Ce am semănat, asta am cules! Dumnezeu îţi dă – cum se spune în popor – dar nu-ţi bagă şi-n traistă. Dacă mai adăugăm că de obicei traista e ruptă, avem tabloul complet al situaţiei când românul „şi-o face” cu propria mână!”[2].

Cel mai rușinos moment în toată această poveste pare a fi uitucenia liderilor de la Chișinău, frontiști, unioniști, liberali, democrați etc., care au încercat să șteargă din memoria colectivă efortul și riscul domnului ambasador Aurel Preda, fără de care nu se năștea proiectul Declarației de Independență cu mesaj unionist, aceștia uitând să-i zică un bodaproste creștinesc sau să-l invite măcar odată la Chișinău la serbările Independenței. Este adevărat că V. Matei acum câțiva ani la o adunare anuală a diplomaților români i-a „mulțumit” lui Aurel Preda, de-i venea bietului ambasador să între în pământ de rușine de ocara „ca la ușa cortului” care i-a făcut-o intelectualul basarabean. Parțial, cât am putut eu face, l-am reabilitat pe autor urându-i anual de Ziua Independenței „un car de ani” și o cât mai grabnică revenire acasă, la Patria-Mamă, a Republicii Moldova, cărei i-a scris cu penița sufletului proiectul certificatului de naștere în august 1991. Nici în acest an aniversar, la 25 de ani, autorul proiectului Declarației de Independență nu a fost poftit la Chișinău; am încercat eu să fac acest lucru în mod particular dar l-am găsit prin telefon acasă bolnav, incapabil să se deplaseze nici măcar până la casa părintească din Mătăsari. Deaceea n-am mers nici eu la parada militară să văd mașinile americane revopsite din dotarea Armatei Naționale Cât privește călătoriile lui Nedelciuc la București împreună cu zisul „Plugaru” având UZI-ul evreiesc la șold și întâlnirile cu Aurel Preda în „Bordei”-ul bucureștean, încercând să-i convingă, prin acesta, pe „revoluționarii” din fruntea statului roman, să meargă la modificări de constituție în favoarea viitoarei zise „re-Uniri”, ideie care nu se știe nici azi din care cetate de scaun venea, din Kremlin sau din Ierusalim, sau din ambele plus încă două-trei capitale economice ale lumii, așa ca și ideea zisei „revoluții” din Decembrie 1989…

Păcat că înafară de Aurel Preda niciunul din cei implicați în această „operațiune unionistă” eșuată nu și-a recunoscut implicarea sa, directă sau indirectă. Poate aflam și noi de unde a fost parașutat „mutul” cu UZI-ul evreiesc la șold. Azi doar oamenii cu acces la arhivele postdecembriste ale M.A.E. al României ne mai pot informa, ce a avut loc cu adevărat în acele zile de august-decembrie 1991 dar și, mai târziu, la sfârșitul lui ianuarie-începutul lui februarie 1993, când cei patru fruntași ai Mișcării de Eliberare Națională, conducători ai Parlamentului Independenței, și-au dat subit demisia ca să-i facă loc echipei ex-komsomolistului-șef, Petru Lucinschi, celor care au schimbat radical vectorul și viteza Mișcări de Eliberare Naționale din Basarabia, celor care în toamna anului 1993 au reînviat partidul komuniștilor iar în februarie 1994 a deschis toate porțile pentru revenirea la putere a puhoiului agrariano-interfrontisto-comunist cu Moțpan, Solonari, Stepaniuc și câți alții în frunte.

Dr. Vasile Șoimaru, deputat în Parlamentul Republicii Moldova între anii 1990-1994 și 1998-2001.

SURSA: http://www.art-emis.ro

–––––––––––––––––––
[2] Fragment pregătit pentru tipar de Vasile Șoimaru din cartea de amintiri: Aurel Preda, Memoriile unui diplomat oarecare, Editura Victor, București, 2009, p.276-296.

Publicat în DOCUMENTE DE ARHIVĂ, LUPTA PENTRU ADEVĂR, MARI ISTORICI | Lasă un comentariu

De ce n-a avut loc re-Unirea acum 25? (2)

De ce n-a avut loc re-Unirea acum 25 de ani și de ce Republica Moldova n-a devenit independentă nici după 25 de ani?

tricolor_-_2Fragment din cartea de amintiri, semnată de autorul textului Declarației de Independență a Republicii Moldova, domnul ambasador, dr. Aurel Preda: „Memoriile unui diplomat oarecare”, Editura Victor, București, 2009, p.276-296.

„Analiştii politici” de la Bucureşti au întors pe toate feţele acest eveniment şi – în loc de a cataliza poporul pentru a forţa conducătorii ţării, ezitanţi sau, mai rău, contaminaţi de nostalgia imensităţii Estului – s-au apucat să emită idei năstruşnice asupra oportunităţii recunoaşterii de către România a celor întâmplate la Chişinău. La propunerea mea, România din Vestul Prutului a fost prima ţară care a recunoscut România din Estul Prutului, iar Declaraţia celor două guverne care a urmat acestui act saluta apariţia noului Stat şi exprima dorinţa unei strânse colaborări, inclusiv pe plan diplomatic. Acest document a fost semnat la Bucureşti, în numele guvernului român şi al celui basarabean de miniştrii de externe Năstase şi Ţâu. S-a cântat – îmi amintesc – de două ori „Deşteaptă-te, Române” şi s-a folosit pentru prima oară sintagma „cele două state frăţeşti” pe care, de asemenea, am sugerat-o spre folosire în raportul verbal şi scris prezentat, pe 28 august 1991, la Bucureşti, în faţa ministrului de externe Adrian Năstase. În fine, guvernul român şi M.A.E. puteau respira cu uşurare, acţiunea reuşise, iar Moscova nu reacţionase, aşa cum s-a crezut iniţial – la lansarea acelui veritabil „task-force” format din… doi diplomaţi, o lansare care a părut, pesemne, iniţial, fără speranţă, în direcţia Chişinău, via Teţcoi, în memorabila zi de 25 august 1991.

În drum spre Bucureşti am simţit că este necesar să trec pe la Mausoleul de la Mărăşeşti, unde m-am înclinat, sub privirile stupefiate ale lui Valentin Stan şi ale şoferului, în faţa osemintelor înaintaşilor noştri, între care şi mulţi unchi din partea tatei, dar mai ales din partea mamei, doisprezece la număr. Mi-au sunat ca un clopot în inimă versurile cunoscute ale doinei: „…Sub dangătul aspru sinistru,/ E Mama tăiată-n jumate,/ Ne cheamă, ne cheamă la Nistru,/ Pe toţi la un loc – Direptate”. Evoluţia părea a fi firească. Independenţa faţă de colosul sovietic, evadarea din ghearele ursului rus, apoi încorporarea la Patria-Mamă… Dar n-a fost să fie aşa! Poporul – care în concepţia filosofică marxistă şi chiar occidentală ar fi trebuit să decidă – nu a avut nici un cuvânt.
Cuvântul hotărâtor l-au avut Ion Iliescu & comp., adică nostalgicii şi bolnavii de sindromul obedienţei faţă de imensitatea Estului. Pentru mine însă anul 1991 a fost cel mai important an din viaţa mea profesională, în sensul că am avut norocul – repet – profesional să particip la evenimente marcante, istoriceşte vorbind, la care am fost deopotrivă actor şi martor.

Odată întors la Bucureşti de la Chişinău, am prezentat, în numele echipei, ministrului de externe Adrian Năstase et comp. ceea ce mi s-a părut esenţial din cele petrecute în capitala Basarabiei şi am colaborat cu viitorul ambasador Traian Chebeleu, originar din zona Bugeacului, pe atunci consilier al ministrului, la redactarea proiectului de Declaraţie privind recunoaşterea de către România a noului stat ce tocmai se desprinsese din îmbrăţişarea ursului rus/sovietic. România a fost, aşa cum era normal, primul stat care a recunoscut noul subiect de drept internaţional. La 29 august 1991, la 24 de ore după recunoaşterea noului stat, a venit la Bucureşti ministrul de externe Nicolae Ţâu, care, împreună cu omologul său Adrian Năstase, au semnat în numele celor două state primul document bilateral privind stabilirea de relaţii diplomatice, document în care se folosesc două expresii/sintagme luate din Declaraţia de Independenţă la care lucrasem cu câteva zile în urmă la Chişinău, şi anume: „Cele două state româneşti” şi „Relaţii de frăţietate” (între acestea, fireşte). În marea sală a Palatului guvernului au răsunat, în timpul reuniunii, imnul de stat comun al celor două state româneşti, „Deşteaptă-te, Române!”, pe care şi Parlamentul de la Chişinău l-a adoptat printr-un decret întocmit chiar de subsemnatul la 27 august, ziua declarării independenţei faţă de Moscova. Tot eu am redactat şi decretul privind drapelul naţional: roşu, galben şi albastru, cu stema moldavă pe galben. Imensa Sală a Oglinzilor din Palatul Guvernului era prevăzută cu steagurile înfrăţite ale celor două Românii – de Est şi de Vest (folosind terminologia germană). Am fost numit însărcinat cu afaceri a.i. la Chişinău. Totul părea să fie pregătit pentru încorporarea Basarabiei la România. Ei bine, n-a fost să fie! – vorba lui Mircea Eliade! De ce?

Surpriză şi nu prea, entuziasmul popular şi mediatic a intrat într-un proces de stingere treptat, dar sigur, până azi, când acest entuziasm a fost înlocuit de duşmănia „de stat şi de partid”, ca să folosesc o veche expresie, mereu nouă. Cum a început? Începutul trebuie căutat, din păcate, la Bucureşti, unde conducerea (era să zic de partid şi de stat!) a mimat doar apropierea dintre cele două capitale, mai degrabă forţată de entuziasmul popular de o parte şi de alta a Prutului. La Bucureşti s-a mizat, iniţial, pe eşecul încercărilor de emancipare a Chişinăului. Era de înţeles. Iliescu şi echipa (sau marea majoritate a acesteia) erau contaminaţi ireversibil de deceniile de comunism, de sindromul obedienţei, de slugărnicia faţă de imensitatea Estului. Scurta perioadă de 25 de ani a încercărilor de emancipare din vremea lui Ceauşescu faţă de U.R.S.S. nu i-a contaminat pe sus-numiţii, deşi poate au cochetat cu conceptele de „perestroika” şi „glasnosti” ale lui Gorbaciov. Un singur lucru e clar: nu numai că nu îndrăzneau, ci, mai grav, nu concepeau o despărţire de fosta ideologie comunistă. Aduceţi-vă aminte că Ion Iliescu s-a adresat mulţumii din piaţa „revoluţiei” cu „tovarăşi”. Reacţia spontană şi corul de huiduieli care a urmat nu l-a determinat pe veteranul comunist să se retragă, aşa cum au făcut, ca urmare a unei reacţii similare a mulţimii, Dăscălescu şi Verdeţ. Din contră, el a fost arhitectul eminent al F.D.S.N., organizaţie tranzitorie în care, de ochii lumii, le-a cooptat pe Ana Blandiana şi Doina Cornea, evident cu gândul ca, ulterior, să se descotorosească de ele, cum a şi făcut de altfel! Oricum, în noul organ figura cu o „modestie” care friza cinismul şi el, Ion Iliescu, „ultimul, cu voia Dumneavoastră” (adică a poporului – n.a.).

Cele de mai sus explică, între altele, şi trimiterea a două delegaţii la Chişinău, în vara lui 1991, din care am făcut parte, fără un mandat aprobat… O şmecherie ieftină care – aşa cum am mai spus – avea menirea să dea posibilitatea noii administraţii de la Bucureşti, din ce în ce mai contestată de opoziţie, să ofere o explicaţie credibilă – în cazul protestului Moscovei – potrivit căreia reprezentanţii români s-au deplasat în Basarabia de capul lor, fără aprobare şi, deci, s-au reprezentat pe ei înşişi şi chiar, mai mult, sunt buni de dat afară din serviciul diplomatic dacă nici până la vârsta de 40-50 de ani, cât aveau ei atunci, nu şi-au însuşit elementele de bază ale diplomaţiei, cum ar fi, în primul rând, un mandat aprobat (nimeni nu vorbeşte în nume propriu!), în absenţa căruia nu reprezinţi nimic şi eşti pasibil să fii licenţiat din diplomaţie, dacă împrejurările o cer. Inutil să spun că, în ceea ce mă priveşte, am înţeles de la început care era gândirea când am fost trimis în „excursie” la Chişinău şi am recunoscut „mâna” lui Iliescu et comp., pe care mă străduisem să o înţeleg în cei patru ani cât i-am fost subordonat la Ministerul „Apelor de ploaie”, ca să folosesc o expresie dulce-amăruie a acestuia.

Că este adevărat tabloul prezentat mai sus e şi faptul că am aflat şi chiar am studiat proiectul Tratatului de prietenie şi colaborare dintre România şi U.R.S.S., care se negocia la Moscova chiar în acel răstimp (1991). Textul viitorului tratat fiind aproape negociat, situaţia mi s-a înfăţişat în toată realitatea ei crudă: redactarea era în aceeaşi limbă de lemn în care fusese redactat şi Tratatul precedent, semnat de Ceauşescu şi, mai grav, Părţile Contractante se angajau să-şi respecte frontierele de stat. Deci nici vorbă de condamnarea Pactului Ribbentrop-Molotov şi a consecinţelor acestuia asupra Basarabiei şi Bucovinei, pe care Patria-mumă le lăsa, graţie noilor săi conducători „revolu¬ţionari”, tot la „Matuşka Rassia „. Aşadar, din partea echipei de la Bucureşti, nimic, dar absolut nimic nou în favoarea Chişinăului, în afară de palavre care erau rostite de guvernanţi în sotto voce. Acest tratat păgubos, un act de trădare naţională, a şi fost semnat la Moscova de Iliescu şi Gorbaciov, fiind primul de acest fel încheiat de noua şi, în fapt, de către vechea Românie. Demantelarea U.R.S.S., în decembrie 1991, a împiedicat echipa conducătoare de la Bucureşti de a ratifica Tratatul, documentul intrând în galeria documentelor rezervate, din păcate, trădării naţionale în orice ţară. Am crezut, cu naivitate, că va fi ultimul!

Informaţi despre aceste negocieri paralele cu ruşii, fruntaşilor de la Chişinău nu le venea să creadă. De aceea, în contextul diminuării suspecte a tonului Bucureştilor în direcţia unei uniri într-un viitor previzibil, conducerea de la Chişinău îşi trimitea mesagerii la… mine! Astfel, la finele lunii octombrie 1991, când negocierile româno-sovietice se terminaseră „cu succes”, la Bucureşti a sosit Preşedintele Comisiei de politică externă a Parlamentului, profesorul universitar doctor Vasile Nedelciuc, însoţit de un bărbat înalt, bine făcut, căruia nu i-am înţeles iniţial numele. Aveam să aflu ulterior că numele său era Anatol Plugaru şi era Şeful Serviciului de Informaţii Externe al Republicii Moldova (din surse demne de încredere: acel „bărbat înalt și bine făcut” nu era Anatol Plugaru, și nici măcar nu vorbea românește – V.Ș.). Nedelciuc nu a dorit să mă întâlnească în clădirea M.A.E. şi, de fapt, în nici un fel de clădire, ci în parc, la Bordei. Locaţia el a ales-o, stârnindu-mi curiozitatea. Vasile, care se pare că fusese cândva ofiţer K.G.B., era deci un profesionist. El dorea ca mesajul să nu fie înregistrat în nici un fel, putând la rigoare să nu-l recunoască. Mi-a comunicat, în esenţă, următoarele: Preşedintele Snegur crede că ar fi posibil, în acel moment când în F.D.S.N. se discuta proiectul noii Constituţii a României, să se ia în discuţie posibilitatea creării, pe lângă postul de Preşedinte al României, şi a postului de Vice-Preşedinte, care să îi fie acordat lui Mircea Snegur. România ar fi urmat să devină, după modelul S.U.A., o republică prezidenţială. Poate că ideea nu era rea, dar atunci folosul real ar fi fost ca preşedintele Snegur să fi venit la România cu Basarabia cu tot!

Discuţia s-a purtat în doi, celălalt basarabean urmărindu-ne de la cca 100 de metri, într-o încercare de a se asigura, probabil, că nu suntem supravegheaţi şi înregistraţi. Începuseră, pesemne, să-şi piardă încrederea şi în mine. Vasile Nedelciuc nu a acceptat invitaţia mea de a lua masa împreună, în trei şi a plecat precipitat spre maşina care îi aştepta. Am avut un gust amar în gură… Ce gândisem şi sperasem şi ce se alesese din entuziasmul poporului care, iată, era înşelat – pentru a câta oară? – pe pământ mioritic! Am comunicat în regim de urgenţă cele de mai sus conducerii M.A.E. care, prin curier militar, a transmis în scris întreg dialogul avut cu Preşedintele Comisiei de politică externă de la Chişinău, personal lui Ion Iliescu la Palatul Cotroceni. Şi Cotrocenii au tăcut, au tăcut, au tăcut… şi „cumetria” nu s-a mai făcut… Prin urmare, vox populi, vox Dei este un Moft![1].

Dr. Vasile Șoimaru

SURSA: http://www.art-emis.ro

– Va urma –

–––––––––––––
[1]http://www.timpul.md/articol/declaratia-de-independenta-a-r–moldova-fost-scrisa-de-un-roman-26557.html

Publicat în DOCUMENTE DE ARHIVĂ, LUPTA PENTRU ADEVĂR, MARI ISTORICI | Lasă un comentariu

De ce n-a avut loc re-Unirea acum 25 de ani? (1)

De ce n-a avut loc re-Unirea acum 25 de ani și de ce Republica Moldova n-a devenit independentă nici după 25 de ani?

tricolorul_romanieiÎn ziua când s-au împlinit 20 de ani de la adoptarea Declarației de Independență a R. Moldova, am publicat un interviu cu ambasadorul Aurel Preda, autorul principal al acestui document[1], în care s-a explicat cine și cum a scris proiectul Declarației de Independență a R. Moldova. Numai că și azi, V. Matei, se tot laudă din răsputeri că anume el este autorul. Mai mult, după doi ani de la acel interviu, la o conferință omagială în preajma Zilei Independenței, la Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe al Moldovei (A.Ș.M.), pe 22.08.2013, Matei a făcut-o și mai lată, afirmând că în acele zile de august 1991 ar fi scris șapte variante (sic!) de proiect de Declarație și chiar flutura în mâini niște foi de hârtie, zicând că „iată-le, am să i le transmit domnului director al Institutului de Istorie, Gh. Cojocaru”. A doua zi, la emisiunea sa personală, „Ora de cultură”, de la postul de radio „Vocea Basarabiei”, Matei deja prinsese și mai mult curaj la umflarea laudelor de sine. Iată un fragment transcris din monologul lui în acea emisiune radio: „Ca să nu fiu învinuit că falsific istoria, am să recurg la documente. Că asta înseamnă să nu falsifici istoria. Ieri am avut o conferinţă la Institutul de Istorie al Academiei în care pentru prima dată am adus toate variantele Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova. La mine s-au păstrat toate versiunile, toate fragmentele din ceea ce am scris eu. Iar ieri i-am prezentat lui Gheorghe Cojocaru documentele cu notiţe de atunci care coincid sută în sută… şi vom face o ediţie faximilată cu toate aceste acte ca să eliminăm orice autori căzuţi cu pluta, cu hârzobul care se dau, gen Preda… Să se ogoiască pentru că istoria nu poate fi falsificată într-un mod atât de neruşinat, noi mai suntem vii, suntem martori încă, şi toate aceste încercări de a scrie memorii trucate sau de a face diversiuni de tot genul nu au niciun fel de sorţi de izbândă”.

Apropo, profesorul Alexandru Moșanu, martor la acea Conferință, i-a și zis din sală „autorului” că ar fi bine ca să le și prezinte acele șapte variante de Declarație, nu doar să promită. De unde era să le prezinte bietul „autor” dacă nici nu le-a ținut în mâini, pentru că ele nici n-au existat vreodată. În realitate a existat o singură variantă, cea pe care a semnat-o autorul principal, ambasadorul Aurel Preda, în seara zilei de 26 august 1991, ora 18.15. O xerocopie a acestui document epocal din istoria Basarabiei române mi-a înmânat-o și mie autorul la una din întâlnirile noastre. (Sărmanii „autori” de la Chișinău, printre ei niciun specialist în dreptul internațional, s-au chinuit șase zile și șase nopți să nască acel proiect, dar n-au reușit până n-a venit Aurel Preda de la București. Iată de ce ne-am făcut de râs fiind printre ultimii din U.R.S.S. care și-au proclamat independența, la trei zile după Ucraina și la două zile după Belarus. După noi doar republicile turcofone și Armenia și-au proclamat independența). Iar Gheorghe Cojocaru și Alexandru Moșanu și azi așteaptă cele șapte variante de declarație, scrise de „autorul” basarabean, dar degeaba. Între timp cele „șapte variante” s-au transformat în … „opt variante”, pentru că „autorul” a mai descoperit o variantă în arhiva personală, în zilele când elibera apartamentul de pe strada S. Lazo pentru a se muta, temporar, în apartamentul de serviciu al I.C.R. de pe strada Mihai Eminescu din Chișinău. Pentru că au mai trecut cinci ani de la acel interviu, iar spiritele „independentiste” nici azi nu s-au stins, am hotărât, cu voia autorului, să public un fragment din cartea de memorii a domnului Ambasador Aurel Preda, fragment care se referă la perioada proclamării independenței noastre.

Fragment din cartea de amintiri, semnată de autorul textului Declarației de Independență a Republicii Moldova, domnul ambasador, dr. Aurel Preda: „Memoriile unui diplomat oarecare”[2], Editura Victor, București, 2009, p.276-296.

„ … Teţcoi, Duminică, 25 august 1991, ora 10.04.
Telefonul sună. De la Chişinău telefonează domnul Vasile Nedelciuc, şeful Comisiei Relaţii Externe din Parlamentul Republicii Moldova, pe care îl cunoscusem şi ne împrietenisem în timpul lucrărilor Conferinţei internaţionale pe tema Pactului Ribbentrop-Molotov din iunie acelaşi an: „Bădie – zice el – ai un tren peste exact o oră. În gara Basarab te aşteaptă o maşină de la M.A.E. Treci, te rog, pe acasă pe la dumneata, ia-ţi câteva schimburi, mai ia pe cineva, om de încredere, şi îndreaptă-te spre Chişinău. Te aştept împreună cu Snegur în jurul orei 10 seara. Nu te codi, vino! Aici se întâmplă lucruri mari!”. Nu mi-a fost greu să intuiesc că cei de la Chişinău, folosind ocazia favorabilă a putchului de la Moscova (august 1991), hotărâseră să facă ceva. Ce era acest ceva trebuia să-mi închipui că ar fi putut fi chiar o desprindere de U.R.S.S. În orice caz, eveni¬mentul care era în curs de pregătire la Chişinău fusese discutat, probabil, şi cu conducerea M.A.E. (cel puţin), din moment ce o maşină a instituţiei mă aştepta gata de a se deplasa la Chişinău. M-am precipitat spre gară şi, sosit la Bucureşti, i-am telefonat lui Valentin Stan, un tânăr diplomat capabil, care, la rândul lui, nu a ezitat să mi se alăture.

Trebuie să remarc lejeritatea cu care ambii ne-am angajat în această acţiune, dacă avem în vedere disciplina care domnea încă în acel timp la M.A.E. şi care, în mod obligatoriu, ar fi impus o discuţie cu conducerea instituţiei, pe baza unui mandat aprobat la cel mai înalt nivel, directive, deci, de la care, ca orice diplomat în misiune, ar fi trebuit să nu mă abat. Or, nimic din toate acestea nu exista. Şi, deodată, am înţeles! La Chişinău se avea în vedere ceva atât de important încât conducerea M.A.E. propusese guvernului şi, poate, şi mai sus – aşa cum urma să mă conving ulterior – şi aceste înalte foruri de la Bucureşti, pentru a nu fi amestecate în deplasarea de la Chişinău şi implicarea României în ce urma să se întâmple acolo, le dăduse binecuvântarea pentru o misiune neoficială. Altfel spus, noi, cei doi diplomaţi, ne-am angajat într-o misiune pentru care nu a existat nici o aprobare din partea autorităţilor române competente şi pentru care, deci, acestea nu îşi asumau nici o răspundere. Dacă din „n” motive iniţiativa Parlamentului de la Chişinău şi a Preşedintelui Snegur eşua, unui eventual protest sau altor măsuri pe care Moscova le-ar fi putut lua împotriva României ca rezultat al participării celor doi diplomaţi, acţiune ce ar fi putut fi uşor calificată drept amestec în treburile interne ale U.R.S.S., Bucureştiul ar fi putut să răspundă, prin dezavuarea noastră, şi, pe cale de consecinţă, să considere amestecul nostru în această „afacere” ca o iniţiativă personală a unor exaltaţi – care au plecat, deci, din proprie iniţiativă la Chişinău, încălcând grav normele elementare ale disciplinei diplomatice, fapt pentru care autorităţile române s-ar fi putut angaja, eventual, să-i condamne şi, desigur, să-i pedepsească. Cam acestea erau gândurile mele în timp ce maşina gonea spre punctul de frontieră de la Albița, iar colegul meu, domnul Stan, aflat în vervă – ca de obicei – debita tot felul de „glumițe” pe seama colegilor săi mai tineri care începuseră deja „asaltul” asupra diplomaţiei, visând să ajungă ambasadori în doi timpi şi trei mişcări.

Sfânta tinereţe – îmi ziceam – e imună la primejdiile care ne păşteau la tot pasul după trecerea frontierei din partea autorităţilor sovietice, eventual informate asupra acţiunii la care urma să participăm. Ştiam din proprie experienţă că lupii din K.G.B. nu dorm niciodată şi nici nu sunt duşi la biserică. O parte a drumului trecea prin pădure şi… un accident de maşină sau chiar o rafală de pistol-mitralieră ar fi putut pune capăt acestei acţiuni înainte de a începe. Hotărât lucru, Bucureştiul decisese să ne sacrifice, lăsân-du-şi „portiţe” deschise pentru eventuale dezvinovăţiri credibile. Am avut noroc şi, aşa cum Nedelciuc apreciase, la ora 22 şi 10 minute maşina noastră a sosit la sediul Parlamentului şi Preşedinţiei, unde îşi avea biroul, în acel timp, Preşedintele Mircea Snegur. Am fost primiţi prieteneşte şi puşi la curent cu motivul convocării noastre la Chişinău: hotărârea de desprindere a Basarabiei de Moscova, de U.R.S.S. Am simţit că elegantul cabinet al Preşedintelui de la Chişinău se învârte cu mine şi deodată am întrebat: „Și după aceea ce aveţi de gând?” – „Să ne declarăm independenţa. Apoi, vom vedea!”. Instantaneu mi-a venit în minte răspunsul olteanului, care este întotdeauna imprecis. Olteanul îţi răspunde la întrebarea pe care i-o adresezi invariabil cu „să vedem”, după care adaugă relativ repede „să mai vedem”.

Tot aşa şi basarabeanul Snegur! De unde se vede – fir-ar să fie! – că avem aceleaşi gene. Omul nu se angaja şi, de altfel, nici nu se putea angaja în acel moment. Domnul Stan căzuse într-o muţenie care nu-i era specifică. Cred că lui Snegur şi lui Nedelciuc nici nu le trecea prin cap că noi doi, Valentin şi cu mine, nu aveam nici o aprobare în acel moment. Mi-au cerut să le elaborez proiectul Declaraţiei de Independenţă. Oricum, nu mai era nici o şansă de a da înapoi şi m-am trezit că am început să-mi chestionez interlocutorii. I-am întrebat, îmi amintesc, când au de gând să declanşeze acţiunea. Răspunsul a fost „cât mai repede, dar nu mai târziu de 27 august”. Le-am promis că documentul va fi gata în cel mult 48 de ore şi le-am propus ca proiectul Declaraţiei de Independenţă să fie citit şi adoptat de o Mare Adunare Populară, evenimentul urmând să se desfăşoare în uriaşa Piaţă din faţa Palatului Consiliului de Miniştri din centrul Chişinăului, o piaţă străjuită de statuia lui Ştefan cel Mare. Când am făcut această propunere, am avut în vedere precedentul din 27 martie 1918, când Parlamentul de la Chişinău adoptase hotărârea Unirii Basarabiei cu Patria-Mamă, eveniment care s-ar fi desfăşurat – potrivit istoricilor Moscovei – sub presiunea baionetelor Armatei Române, prezentă în zonă pentru combaterea bolşevismului. Interlocutorii, demnitari de la Chişinău, au promis că vor asigura prezenţa la manifestaţie a cel puţin 100.000 de oameni în dimineaţa zilei de 27 august 1991, în Piaţa Marii Adunări Naţionale. Ei, bine! A venit cel puţin o jumătate de milion de oameni […]

De altfel, în acele nopţi de pomină, când am „croit” împreună cu fruntaşii basarabeni desprinderea Basarabiei de U.R.S.S., ca un prim pas spre încorporarea la Patria-Mamă, i-am întrebat pe interlocutorii mei dacă au informaţii despre intenţiile K.G.B. în acel context major pentru situaţia din partea de vest a Imperiului Roşu. K.G.B.-ul nu ştia nimic sau… părea a şti ceva, judecând după imobilismul lor! Am trecut imediat la treabă. Mai întâi în trei: eu, Valentin Stan şi Vasile Nedelciuc. Locaţia era o încăpere de peste drum de clădirea în care avuseseră loc discuţiile sus-menţionate, în palatul Consiliului de Miniştri. Apoi încăperea s-a mai „mobilat” cu 5-6 persoane care ofereau din când în când idei. Lăsând la o parte orice urmă de modestie, trebuie să spun că textul proiectului de Declaraţie este opera comună a lui Valentin şi a mea, în sensul că după ce ascultam „agora”, îi dictam textul lui Valentin. Întreg conţinutul proiectului a fost – ca să zic aşa – măsurat de mine cu şublerul şi transmis mesajul urbi et orbi că proclamarea independenţei Republicii Moldova nu este decât un pas până la reîncoporarea Basarabiei la România (initial – V.Ș). În acest context, în document nu apare, aproape deloc, termenul de „popor”, ci cel de populaţie, care significă faptul bine cunoscut că basarabenii nu sunt decât o parte a poporului român. Există o singură excepţie, la finalul documentului, (când se afirmă că „în virtutea dreptului la autodeterminare, în numele întregii populaţii (deci nu a poporului, ci a populaţiei, care înglobează şi pe ne-români – n.a.), proclamă că Republica Moldova este un stat suveran, independent şi democratic, liber să-şi hotărască prezentul şi viitorul, fără nici un amestec din afară, în conformitate cu idealurile şi năzuinţele sfinte ale poporului (apare, deci, pentru prima oară termenul popor, dar care este acest popor? Acel popor este cel existent în spaţiul istoric şi etnic al devenirii sale naţionale, adică al României). Aceasta este esenţa întregului Document pe care în ziua de 27 august 1991 o mulţime de peste o jumătate de milion l-a adoptat cu entuziasm dând, totodată, mandat Parlamentului să îl aprobe odată cu noile decrete referitoare la imnul naţional („Deşteaptă-te, Române”), drapelul naţional şi stema statului.

Aşadar, textul Declaraţiei şi decretele sus-menţionate, care începeau invariabil cu sintagma „Cu data prezentului decret, imnul naţional/stema/drapelul este au trecut prin filtrul meu şi au fost adoptate de Parlamentul Basarabiei, fără modificări. Ceremonia aprobării proiectului Declaraţiei de Independenţă a început în jurul orei 9-9:30, iar în tribuna amenajată în proximitatea statuii lui Ştefan cel Mare au luat loc oficialităţile ţării, reprezentanţii oficiali ai unor republici învecinate. A fost de notorietate absenţa reprezentanţilor oficiali ai U.R.S.S. şi… ai României. Ţara din partea de vest a Prutului şi a „Podului de flori” a fost reprezentată de mine, în calitate de român şi autor al documentelor prezentate mai sus, altfel spus de un obscur consilier diplomatic. Prudent, Valentin Stan a declinat onoarea de a sta în tribună şi a preferat să supravegheze desfăşurarea evenimentelor din… parc… pentru orice eventualitate, n’aşa? Am stat lângă Preşedintele Snegur, care chiar mi-a tradus când un ilustru poet (era deputatul găgăuz Vladimir Kapangi-V.Ș.) din sudul Basarabiei, a rostit într-o rusă aproximativă următoarele: „Fraţilor! Am fost săraci, pentru că am fost proşti şi am fost proşti pentru că am fost săraci. Ei bine! E timpul să nu mai fim nici săraci şi nici proşti. Calea este Unirea cu România!” Mii de oameni, electrizaţi de aceste cuvinte, au scandat minute în şir „Unire, Unire!”, îmbrăţişându-se şi plângând de fericire şi emoţie. Părea că un uragan uman s-a declanşat şi nimeni şi nimic nu îl va putea stăvili. N-a fost să fie aşa! Pentru mine au fost cele mai înălţătoare clipe pe care le-am trăit, un adevărat noroc profesional şi personal.

dr. VASILE ȘOIMARU
– Va urma –

SURSA: http://www.art-emis.ro
–––––––––––––
[1]http://www.timpul.md/articol/declaratia-de-independenta-a-r–moldova-fost-scrisa-de-un-roman-26557.html

Publicat în DOCUMENTE DE ARHIVĂ, LUPTA PENTRU ADEVĂR, MARI ISTORICI | Lasă un comentariu