Igor Dodon – un arlechin al clasei politice basarabene

Conform DEX, arlechin înseamnă: 1. „Personaj comic din vechea comedie italiană, înfățișat întotdeauna într-o costumație pestriță și viu colorată” („bufon”, „paiaţă”), dar, totodată, mai înseamnă şi 2. „Om (politic) fără principii, care a trecut prin mai multe partide politice”. Cunoscând cariera politică a lui I. Dodon şi analizând recentele demersuri ale lui, putem conchide că ambele calificative, oferite de DEX, i se potrivesc de minune. Să exemplificăm.
1. Pe data de 17 martie 2017, Igor Dodon a mers la Moscova şi s-a întâlnit cu Preşedintele Federaţiei Ruse, Vladimir Putin. Aşa cum relatează presa, I. Dodon l-a aşteptat patru ore pe V. Putin, ceea ce, bineînţeles, este un gest jenant pentru un şef de stat (I. Dodon). Dar nu-i bai: ambii sunt preşedinţi, doar că unul din ei conduce o mare putere mondială (V. Putin), iar altul (I. Dodon) – un stat artificial, creat de stalinişti în 1940, pe teritoriu românesc, anexat de U.R.S.S., şi care – stat -, ca întindere teritorială, este mai mic decât multe gubernii ruse[1]. Aşa că supărarea nu e mare, am putea spune – nici nu este.

În cadrul celei de-a doua întâlniri Dodon-Putin, în calitatea lor de preşedinţi de state, deosebit de interesant a fost „cadoul” adus de şeful de stat al Republicii Moldova şi oferit omologului său rus. Dodon spune: „Astăzi eu v-am adus un cadou. Dvs. aveţi o colecţie personală de vinuri la Cricova. [O aveţi] încă din 2002 sau 2003[2]. Eu v-am adus câteva zeci de sticle de vin din colecţia Dvs. personală…” Zâmbind, V. Putin intervine: „Din colecţia mea, mi-aţi adus cadou?”[3]. I. Dodon nu a răspuns la întrebarea lui V. Putin, ci şi-a continuat discursul triumfalist, referitor la cât de bune au devenit raporturile ruso-moldoveneşti de la venirea lui la putere.

Cazul este de-a dreptul şocant. Imaginaţi-vă: vecinul dumneavoastră, fără voia dumneavoastră, întră în livada dumneavoastră, adună o căldare cu mere, de pildă, vine la dumneavoastră. şi vă spune: „Vecine, am adunat o căldare cu mere din livada matale şi ţi le-am adus cadou”. Dumneavoastrăce veţi zice? Sau dacă la Igor Dodon ar intra în casă un prieten de-al lui, ar lua din dulap o cămaşă şi i-ar întinde-o, zicând: „Din colecţia matale de cămăşi, Igor Nicolaevici, ţi-am adus un cadou!”. Ce ar zice Igor Nicolaevici Dodon? Pentru că asta a făcut I. Dodon: din colecţia personală, oferită de V. Voronin liderului de la Kremlin[4], fără ca să-l întrebe pe V. Putin, stăpânul colecţiei de sticle de vin, depozitate în subteranele de la Cricova, Dodon a luat şi a adus la Moscova câteva zeci de sticle de vin. Aducându-le, el le-a prezentat drept „cadou” din partea preşedintelui Republicii Moldova. Lui I. Dodon nu i-a trecut prin cap să ia nişte vin de la el, din Sadova, sau din propriile lui colecţii, ale lui Dodon, dacă le are, şi să le ofere liderului Federaţiei Ruse drept cadou.
Mare ruşine!

2. Cu o zi mai devreme de a pleca la Moscova, la 16 martie 2017, I. Dodon i-a adresat primului ministru al Republicii Moldova Pavel Filip o scrisoare în care a cerut eliminarea din programa şcolară a obiectului de studiu „Istoria Românilor” (greşit: obiectul care este predat astăzi în şcolile din Republica Moldova se numeşte „Istoria Românilor şi Istoria Universală”) şi introducerea, în locul acesteia, a disciplinei „Istoria Moldovei”. În calitate de „argument” I. Dodon recurge la o minciună sfruntată, cum că: „În cei 25 de ani de existență a Republicii Moldova ca stat independent, nouă, cetățenilor acestei țări, ni se impune o concepție ce nu recunoaște poporul moldovenesc și statalitatea lui”. Este de prisos, cred, să insist asupra tezelor cominterniste, cum că România ar fi fost un stat „multinaţional”, iar românii din Basarabia ar fi fost o „naţiune” aparte – „moldovenească”-, care vorbeşte o limbă deosebită de cea română, – limba „moldovenească” etc. În ceea ce priveşte Statul Republica Moldova, de la proclamarea Independenţei faţă de fostul Imperiu sovietic până în prezent, istoria acestuia este suficient de bine expusă în programele şcolare şi în manuale de istorie.

În privinţa numitei „Istorii a Moldovei” nu e secret pentru nimeni că această viziune separatistă faţă de istoria Neamului nostru românesc este împărtăşită de Partidul Socialiştilor din Republica Moldova (P.S.R.M.), al cărei lider a fost (iar acum este neformal) I. Dodon. Este dreptul membrilor şi simpatizanţilor P.S.R.M. să considere că trecutul nostru poate fi redus doar la Istoria Moldovei. Asta, însă, nu înseamnă că socialiştii, inclusiv I. Dodon, pot impune această ideologie a lor (ideologie de partid) întregii populaţii, aflate în spaţiul Pruto-nistrean. Articolul 5 al Constituţiei Republicii Moldova stipulează limpede: „Nici o ideologie nu poate fi instituită ca ideologie oficială a statului”. Asta se referă direct la tentativa lui I. Dodon de a ne impune „ideologia” moldovenismului primitiv şi agresiv drept ideologie de stat, primul pas fiind înlocuirea obiectului şcolar cu o denumire de compromis „Istoria Românilor şi Istoria Universală”. Este de compromis, pentru că în mod firesc, în instituţiile de învăţământ din R. Moldova ar trebui studiate două obiecte separate – „Istoria Românilor” şi „Istoria Universală”.

Amintim domnului I. Dodon că în scurta noastră istorie ca stat „independent”, au mai fost cazuri de înlocuire a „Istoriei Românilor” cu o istorie falsificată, ideologizată, numită „Istoria Moldovei”. În primăvara şi toamna anului 1995, zeci de mii de protestatari au fost capabili să oprească iniţiativa neinspirată agrarienilor de a introduce în şcoli numita „Istorie a Moldovei”. Şi dacă ne amintim bine, Partidul Democrat Agrar de atunci era mult mai puternic decât P.S.R.M. de astăzi. Iar Comitetul Republican de Coordonare a Grevei Generale nu a fost dizolvat de nimeni şi nu s-a autodizolvat. Închei cu o frază, ce-i aparţine actualului preşedinte socialist al Republicii Moldova: „Nu vă jucaţi cu focul!”
19 martie 2017

Prof. univ. dr. hab. Anatol Petrencu, Chişinău

Grafica – I.M.

SURSA: http://art-emis.ro/jurnalistica/4094-igor-dodon-un-arlechin-al-clasei-poloitice-basarabene.html

–––––––––––-
[1] Actuala Republica Moldova are o suprafaţă de 33, 8 mii km², în comparaţie, de exemplu, cu Regiunea Tiumen – 554,1 km², sau Regiunea Tomsk – 316, 9 km², sau Regiunea Omsk – 141, 1 km².
[2] Atenţie! Dl I. Dodon, ori nu s-a documentat, ori s-a documentat, dar nu a reţinut data exactă când i s-a făcut acest cadou lui V. Putin.
[3] http://dodon.md/provyol-vtoruyu-ofitsialnuyu-vstrechu-v-etom-godu-s-prezidentom-rossijskoj-federatsii-vladimirom-putinym/#next – accesat pe 19 martie 2017
[4] Câţiva dintre cei mai puternici oameni de pe Planetă, Vladimir Putin sau Angela Merkel de pildă, îşi păstrează în beciurile străvechi colecţiile personale.
Vezi: http://www.digi24.ro/special/reportaje/reportaj/reportaj-cricova-orasul-subteran-cu-un-milion-de-sticle-de-vin-si-120-de-kilometri-de-strazi-558895 (accesat pe 19 martie

Publicat în DOCUMENTE DE ARHIVĂ, LUPTA PENTRU ADEVĂR, MARI ISTORICI | Lasă un comentariu

CONFERINŢĂ ŞTIINŢIFICĂ LA CHIŞINĂU: MOŞTENIREA OPEREI HASDEIENE ÎN PERSPECTIVA ACTUALITĂŢII

Publicat în DOCUMENTE DE ARHIVĂ, IN MEMORIAM, LUPTA PENTRU ADEVĂR, MARI ISTORICI | Lasă un comentariu

ACORDURI MUZICALE DE EXCEPȚIE: SALVATORE ADAMO

Publicat în ACORDURI MUZICALE CU POEZIE, ADEVĂRUL ÎN ARTĂ | Lasă un comentariu

„Ard malurile Nistrului.”

„Ard malurile Nistrului.”

„Ard malurile Nistrului” – reportaje de război de pe Frontul de Răsărit
(iulie-august 1941)

1425644_450692635048899_191161277_nAn de an amintirea celui de-al Doilea Război Mondial isterizează lumea de la Est de Nistru. Mai ales în preajma zilei de 9 mai. Mai ales pe ruși. Privesc reportajele de pe canalele TV rusești și mă îngrozesc. Propaganda rusească nu se dezminte: mistifică, falsifică, ocultează ce nu-i convine și, ceea ce-i mai dramatic, îi isterizează și-i fanatizează pe cetățenii propriei țări. Cui prodest?, apare fireasca întrebare. Răspunsul este univoc: nimănui, cu excepția clasei politice, aflate la cârma Rusiei. Doar fanatizând poporul Kremlinul își poate oarecum justifica exorbitantele cheltuieli de înarmare pe fundalul unei penurii materiale in crescendo. O parte dintre jurnaliștii ruși, pentru a fi cât de cât credibili, operează cu jumătăți de adevăr. În ceea ce privește istoria celui de-al Doilea Război Mondial, istoriografia sovietică, dar și cea contemporană, niciodată nu au mers cu adevărul până la capăt, pentru că acest lucru n-a convenit, nu poporului rus, ci guvernărilor ruse etern bolnave de supremație.
Pe protagonistul rândurilor de mai jos, scriitorul român Constantin Virgil Gheorghiu, problema „jumătăților de adevăr” l-a preocupat încă din fragedă tinerețe. Angajat corespondent de război la Secția de Presă și Propagandă, imediat după celebrul ordin al lui Ion Antonescu „Ostași, Vă ordon: treceți Prutul!”, pleacă pe front de unde trimite reportaje pentru ziarele din Țară, reunite apoi în volumul „Ard malurile Nistrului” (1941). Cu o prezentare de Tudor Arghezi, cartea a suportat patru ediții într-un singur an! Popularitatea reportajelor de război ale lui Constantin Virgil Gheorghiu se explică nu doar prin talentul de narator înzestrat cu un excepțional spirit de observație, ci și prin încercarea de a nu opera cu jumătăți de adevăr, ci de a fi cât mai exhaustiv și mai obiectiv cu putință în redarea evenimentelor. Am zis „cu putință”, pentru că presa de atunci era angajată și, pe timp de război, nici nu se putea altfel. În Ultimul cuvânt al Mareșalului Ion Antonescu, rostit la 31 mai 1946 în timpul simulacrului de judecată, acesta spune, printre altele: „Presa n-a fost liberă, era război. Permiteam să se publice numai evenimentele și faptele, fără polemici, care la noi ajung triviale”. (Gh. Buzatu, România cu și fără Antonescu, Editura Moldova, Iași, 1991, p.336). Tânărul jurnalist (când a plecat pe front, Constantin Virgil Gheorghiu avea 24 de ani) a făcut tot posibilul ca în reportajele sale să redea doar evenimentele și faptele și numai arareori le comenta succint, atunci când nu-și putea stăpâni revolta la văzul atrocităților și sălbăticiilor la care s-au dedat sovieticii în timpul retragerii din teritoriile ocupate. Peste ani, autenticitatea reportajelor din „Ard malurile Nistrului” l-a determinat pe Marin Preda să le utilizeze ca sursă documentară la scrierea excepționalului său roman „Delirul”, care a văzut lumina tiparului în anul 1975, stârnind mare vâlvă în România ceaușistă. Dar, până atunci, o și mai mare vâlvă a stârnit în Occident romanul lui Constantin Virgil Gheorghiu „Ora 25”, apărut în 1949 la Paris, unde se exilase autorul după tragicele evenimente din 23 august 1944. Cartea a fost tradusă în peste 40 de limbi, cu un tiraj de 600000 de exemplare vândute în câteva săptămâni. (Tudor Nedelcea, Constantin Virgil Gheorghiu – Orele culturii române, http/melidonium.ro/2012/08/24/constantin-virgil-gheorghiu-orele-culturii-romane/. Și doar în România, țara sa natală, romanul „Ora 25” n-a putut fi editat decât tardiv, abia în anul 1991. Cauza? Anticomunismul constant al autorului și dragostea, constantă și ea, pentru Basarabia și Nordul Bucovinei, pe care le-a cunoscut încă din copilărie și adolescență. (Constantin Virgil Gheorghiu a învățat 7 ani la Liceul Militar „Regele Ferdinand” din Chișinău, transferat apoi la liceul cu același profil din Cernăuți).
După succesul fulminant al „Orei 25”, diaspora „română” din Franța a descoperit, stupefiată, că autorul celebrului roman este… „antisemit”. Dovada acestui rușinos calificativ s-a dovedit a fi cartea de reportaje de război „Ard malurile Nistrului”. Imediat, autorul s-a pomenit în centrul unui mare scandal și al unor grave acuzații din partea intelectualilor români din exil, dar și din partea intelectualilor francezi de stânga, marea majoritate a acestora fără a citi reportajele și fără a le analiza din perspectiva timpului în care au fost scrise. (Din câte știu, cartea n-a fost tradusă în nicio limbă – n. a.). I-a întors spatele până și traducătoarea „Orei 25” în limba franceză Monica Lovinescu, cu care autorul așa și nu s-a mai putut împăca până la moarte. Calomniatorii au reușit să-l determine și pe Mircea Eliade să-și repudieze admirabila prezentare, pe care o publicase în ziarul „Uniunea Română” din Paris, în martie 1949, din care cităm: „N-am citit nimic, în nicio literatură, care să se apropie, cât de departe, de teroarea istoriei pe care o îndură personajele Dumitale. Consider „Ora 25” una dintre cele mai mari cărți ale generației noastre, din toate țările”. (Mircea Eliade, Împotriva deznădejdii, Editura Humanitas, București, 1992, p.37-39). Iar prefațatorul romanului, filosoful și omul de cultură francez Gabriel Marcel, l-a somat pe Constantin Virgil Gheorghiu să-și renege cartea de reportaje „Ard malurile Nistrului” și să-și facă mea culpa. Deși autorul reportajelor n-a făcut nici una, nici alta, mai târziu cei doi, totuși, s-au împăcat. Poate că i-a împăcat romanul autobiografic „Omul care călătorea singur” (1954), considerat de critica literară cea mai bună carte a lui Constantin Virgil Gheorghiu? Romanul a fost scris ca reacție, în nici un caz deculpabilizare, la stupidele învinuiri care continuau să-i otrăvească viața. În „Omul care călătorea singur” autorul își amintește de discuția pe care a avut-o cu Gabriel Marcel imediat după declanșarea scandalului. La insistențele filosofului de a-și face mea culpa, autorul reportajelor de război îi răspunde: „Nu trebuie să fac nimic. Aliații dvs., rușii, au afundat țara mea în disperare și în sânge. Atunci dvs. erați aliați și frați de arme cu soldații sovietici care îi masacrau pe basarabeni! Ar fi fost monstruos din partea mea să nu mă revolt ori să colaborez cu ocupantul”. (Nina Negru, Omul care călătorea singur, 95 de ani de la nașterea lui Constantin Virgil Gheorghiu, http://www.curentul.net/2011/11/13/omul-care-călătorea-singur/).
În 1941, tânărul Gheorghiu era conștient de faptul că în timpul războiului nici un reporter sovietic, american, francez sau englez nu va scrie despre românii uciși de partizanii din Basarabia, reporterul român considerându-se obligat s-o facă, pentru ca adevărul să nu fie spus pe jumătate. Nu era vina lui că majoritatea partizanilor erau evrei localnici care nici până la război, nici în timpul războiului și nici după încheierea acestuia, cu unele excepții, bineînțeles, n-au fost loiali țării în care locuiau, considerând URSS-ul patria lor. Cum trebuia să-i numească, dacă nu pe nume? Apoi să nu uităm de limbajul de război! Toți, dar absolut toți jurnaliștii, reporterii de război, indiferent de ce parte a baricadei se aflau, pentru ca textele lor să fie publicate, erau nevoiți să plătească tribut acestui limbaj propagandistic. Unii o făceau cu moderație, alții cu exces de zel. Din acest punct de vedere, textele lui Constantin Virgil Gheorghiu din „Ard malurile Nistrului” sunt întruchiparea inocenței jurnalistice în comparație cu cele ale ziariștilor sovietici. Voi aminti aici doar de unul – jurnalistul și scriitorul Ilya Ehrenburg. În anii războiului acesta nu mai era un tânăr jurnalist la început de carieră profesională. Trecuse de 50 de ani și avea în spate o carieră scriitoricească de 30 de ani. Om și scriitor în toată firea, iată ce fel de foi volante, apeluri, adresări către soldații sovietici scria, publica sau rostea la posturile de radio sovietice:
„Убей!
Обращение
Мы знаем все. Мы помним все. Мы поняли: немцы не люди. Отныне слово „немец” для нас самое страшное проклятье. Отныне слово „немец” разряжает ружье. Не будем говорить. Не будем возмущаться. Будем убивать. Если ты не убил за день хотя бы одного немца, твой день пропал. Если ты думаешь, что за тебя немца убьет твой сосед, ты не понял угрозы. Если ты не убьешь немца, немец убьет тебя. Он возьмет твоих и будет мучить их в своей окаянной Германии. Если ты не можешь убить немца пулей, убей немца штыком. Если на твоем участке затишье, если ты ждешь боя, убей немца до боя. Если ты оставишь немца жить, немец повесит русского человека и опозорит русскую женщину. Если ты убил одного немца, убей другого – нет для нас ничего веселее немецких трупов. Не считай дней. Не считай верст. Считай одно: убитых тобою немцев. Убей немца! – это просит старуха-мать. Убей немца! – это молит тебя дитя. Убей немца! – это кричит родная земля. Не промахнись. Не пропусти. Убей!”
Илья Эренбург
«Красная звезда», 24 июля 1942 г. (№173 [5236])

„Ucide!
Adresare
„Noi știm totul. Noi ținem minte totul. Noi am înțeles: nemții nu-s oameni. De azi înainte cuvântul „neamț” pentru noi este cel mai mare blestem. De azi înainte cuvântul „neamț” descarcă arma. Nu vom vorbi. Nu ne vom revolta. Vom ucide. Dacă tu n-ai ucis într-o zi cel puțin un neamț, această zi pentru tine-i pierdută. Dacă tu crezi că vecinul tău va ucide un neamț în locul tău, tu n-ai înțeles amenințarea. Dacă tu nu-l vei ucide pe neamț, neamțul te va ucide pe tine. El îi va lua pe ai tăi și îi va chinui în Germania lui afurisită. Dacă tu nu-l poți ucide pe neamț cu glontele, ucide-l cu baioneta. Dacă în porțiunea ta de front e acalmie, dacă tu aștepți bătălia, ucide-l pe neamț înainte de bătălie. Dacă tu îl vei lăsa pe neamț în viață, neamțul îl va spânzura pe omul rus și o va dezonora pe femeia rusoaică. Dacă tu ai ucis un neamț, ucide-l și pe al doilea – pe noi nimic nu ne înveselește mai mult decât cadavrele nemților. Nu număra zilele. Nu număra distanțele. Numără un singur lucru: câți nemți ai ucis. Ucide neamțul! – aceasta te roagă bătrâna mamă. Ucide neamțul! – aceasta te imploră copilul. Ucide neamțul! – aceasta strigă pământul natal. Nu da greș. Nu-l lăsa să treacă. Ucide-l!”
Ilya Ehrenburg
„Steaua roșie”, 24 iulie 1942 (nr. 173[5236]) (trad. a.)
Mare vâlvătaie printre detractorii lui Constantin Virgil Gheorghiu a produs reportajul inserat în cartea „Ard malurile Nistrului” cu titlul „Bălți. Evreii defilează prin fața orașului pe care l-au ars”. Exasperarea lor a provocat-o, mai ales, atitudinea autorului față de soldații germani. Dar iată și fragmentul cu pricina: „La Bălți nu mai am de ce rămâne. Aici meseria mea de reporter nu întâmpină nici o piedică și nu are nevoie, pentru a fi îndeplinită, de nici o osteneală: dintr-o singură privire vezi totul, tot ce este de văzut, cenușă și numai cenușă. Mă hotărăsc să plec fără întârziere spre Chișinău. Mă duc la comandament, unde întreb dacă există vreun automobil care pleacă spre Chișinău.
Te-am servi cu dragă inimă, îmi răspunde cineva, dar noi facem război acum și nu avem timp de ziaristică.
Totuși, adaug eu, faptele pe care le culegem noi acum și pe care le scriem, vor alcătui istoria de mâine și vor fi paginile prin care copiii noștri vor învăța să-și iubească pământul și să lupte pentru el, așa cum luptă ostașii de astăzi.

Un subofițer german, care se afla întâmplător în birou, a venit după mine imediat, după ce am salutat plecând. Nu mică mi-a fost surprinderea când l-am auzit pe tânărul german adresându-mi-se în cea mai corectă limbă românească:
Dumneavoastră, domnule reporter, vreți să plecați la Chișinău și nu aveți cu ce?
Da, i-am răspuns eu.
Pot să vă servesc eu în această chestiune.
(…) Am urcat împreună la comandamentul german din orașul Bălți. Cât de frumos și de prietenește îți răspund ofițerii germani! (…) Nu au trecut nici cinci minute și subofițerul Bening s-a întors cu un bilet bătut la mașină pe care mi l-a citit. Scria în acest bilet care purta ștampilele comandamentului și semnătura comandanților respectivi, că sunt reporter din Marele Cartier General, că trebuie să plec la Chișinău, iar prima mașină germană care are această destinație și pe care o voi opri, este obligată să mă transporte la Chișinău. Se putea oare face mai mult? (…) Pe urmă subofițerul Bening a plecat. Era un om pe care îl întâlnisem cu un sfert de oră mai înainte și care îmi făcuse cu atâta dezinteresare și cu atâta bunăvoință serviciile de care aveam nevoie. Privindu-l cum se depărtează mi-am zis: iată un german adevărat, iată un om. În tot cursul drumului pe care urmam să-l fac, aveam să întâlnesc în rândul ostașilor germani și alți oameni de aceeași factură. Amabilitatea și camaraderia pe care le-am întâlnit eu și toți ostașii români la unii (s. a.) soldați și ofițeri germani, sunt uimitoare. (Constantin Virgil Gheorghiu, Ard malurile Nistrului. Mare reportaj de război din teritoriile dezrobite, București, Editura GEEA, 1993, p.85-87).
În capul intelectualilor francezi (de stânga, bineînțeles, dar aceștia formau majoritatea!) era loc doar pentru cuvinte de batjocură la adresa soldaților germani. „Cum puteau nemții să aibă un comportament plin de omenie cu un ziarist al statului român aliat? (…) Uluitor, incredibil!”, îi reproșa autorului reportajului fostul său prieten Gabriel Marcel. (Nina Negru, Omul care călătorea singur…). Oare cum ar fi reacționat omul de cultură francez, filosoful Gabriel Marcel, dacă în acele momente Constantin Virgil Gheorghiu i-ar fi întins ziarul „Pravda” cu terifiantul Apel către Armata Roșie, semnat de suspomenitul scriitor sovietic Ilya Ehrenburg, de trei ori laureat al premiului de stat Stalin, cea mai înaltă distincție de atunci din Uniunea Sovietică? Iată-l: „Ucideți! Ucideți! Pe pământul german nu există nimeni nevinovat, nici printre cei vii, nici printre copiii nenăscuți. Supuneți-vă instrucțiunilor tovarășului Stalin, zdrobind pentru totdeauna fiara germană în lagărul ei. Distrugeți prin violență orgoliul femeilor germane. Luați-le drept pradă legitimă. Ucideți, ucideți, viteji ostași ai Armatei roșii, în asaltul vostru irezistibil”. (Tudor Nedelcea, Constantin Virgil Gheorghiu – Orele culturii române…). Acest apel de o virulență ce te cutremură, este reprodus în volumul II al Memoriilor lui Constantin Virgil Gheorghiu, intitulat „Ispita libertății”, editat postum, în 1995 în Franța și, respectiv, în 1999 și 2003 în România.
Ilya Ehrenburg n-a fost acuzat de instigare la ură rasială, nici de xenofobie și nici de germanofobie. Dimpotrivă. În anul 1952 i s-a decernat Premiul internațional Stalin „Pentru întărirea păcii între popoare”.
Credibilitatea reportajelor din cartea „Ard malurile Nistrului” e cu atât mai mare, cu cât, pe an ce trece, sunt scoase la iveală din ce în ce mai multe documente privitoare la atrocitățile ocupanților sovietici în Basarabia, Nordul Bucovinei și Ținutul Herța în fatidicul an 1940. Un astfel de document memorialistic sunt și confesiunile lui Pepe Georgescu „265 de zile la Cernăuți sub ocupație bolșevică. 28 iunie 1940 – 20 martie 1941”. Scrise cu doar două luni mai înainte de reportajele lui Constantin Virgil Gheorghiu, fără să știe nimic unul de celălalt, similitudinile în descrierea evenimentelor sunt uluitoare. Iată, de exemplu, cum descriu, și un autor și altul, nivelul de civilizație al ocupantului sovietic. Pepe Georgescu: „Prăvăliile de alimente se deschiseseră și se putea cumpăra de toate. Vedeai pe străzi soldați bolșevici mușcând dintr-o bucată de salam și dintr-o bucată de ciocolată. Soldații purtau niște saci de merinde pe care-i umpluseră cu bomboane și prăjituri. Femeile lor își dezbrăcaseră hainele de pânză tare, de culoare kaky și purtau rochii cumpărate din Cernăuți. Multe din ele luaseră de prin locuințele părăsite de refugiați cămăși de noapte și pantofi de bal sau de casă, multe erau îmbrăcate pe stradă în capoate lungi și largi. (…) Cea mai mare parte dintre ofițerii bolșevici, nicidecum soldații, nu văzuseră încă ceasuri de mână și stilouri. Pe stradă vedeai ofițeri superiori cu stilouri prinse în buzunarul de la piept al tunicii, invers cu clapa înăuntru și cu tocul în afară, ca să se vadă. Treceau soldați și ofițeri, în trăsuri picior peste picior, cu brațele încrucișate, dar în așa fel ca să se vadă că poartă la mână un ceas de buzunar. Mulți purtau ceasurile atârnate de o gaură a buzunarului, ca o decorație. Pe străzi asistai la spectacole care de care mai hilariante și mai caraghioase”. (Pepe Georgescu, „265 de zile la Cernăuți sub ocupație bolșevică. 28 iunie 1940 – 20 martie 1941”, Revista „Patrimoniu”, nr. 2, Chișinău, 1991, p.92).
Constantin Virgil Gheorghiu, reportajul „Arde Chișinăul!”: „Fetele cu care vorbesc (la Chișinău – n. a.) îmi spun că pantoful de damă, așa cum îl știm noi, este o raritate de muzeu în U.R.S.S. În casa maiorului doctor Alexandrescu, care se refugiase la răpirea Basarabiei fără să poată lua nimic, s-a instalat un ofițer superior rus. Soția acestui bolșevic a găsit în garderoba doamnei Alexandrescu o pereche de pantofi argintii de bal. Timp de o săptămână nobila comunistă a făcut pe cetățenii din Chișinău să râdă cu hohote, fiindcă apărea în fiecare seară la plimbare pe stradă, de braț cu soțul ei, purtând pantofii argintii de bal ai doamnei Alexandrescu cu șosete. (…) Și cu toate că râdea întregul oraș, coloneleasa era foarte încântată de pantofii pe care îi găsise. Dar, tot atât de hilariant e și faptul că dânsa purta la fel, la bucătărie și pe stradă, rochiile de seară, decoltate și lungi până în pământ, ale doamnei Alexandrescu. Cazurile acestea erau extrem de numeroase. (…) Când au venit în Chișinău, soldații plăteau sume exorbitante, și ei, și ofițerii, pentru ceasuri de mână și pentru stilouri, care sunt o raritate, tot de muzeu, în U.R.S.S.”. (Constantin Virgil Gheorghiu, Ard malurile Nistrului…, p.130-131).
Când îmi făceam studiile la Facultatea de Istorie a Universității „I. Creangă” din Chișinău (1983-1988), cele mai umilitoare pentru mine și pentru colegii mei din grupele moldovenești de studiu erau prelegerile profesorilor sovietici despre imensul ajutor dezinteresat pe care marele popor rus, fratele nostru mai mare, ni l-a acordat în lichidarea analfabetismului (regimul burghezo-moșieresc român îi ținea, chipurile, pe basarabeni în obscurantism, pentru ca să-i poată exploata mai ușor!), precum și în ridicarea din ruine a economiei noastre, înapoiate din aceeași cauză – obscurantismul! Ascultam și trebuia să credem în aceste inepții, pentru că acces la alte surse istoriografice decât cele sovietice nu aveam.
Dintre similitudinile în descrierea regimului bolșevic instalat în 1940 în Basarabia și Nordul Bucovinei una mi s-a părut de-a dreptul fantasmagorică. Este vorba de cultivarea ateismului în școlile sovietice.
Pepe Georgescu: „La școlile primare de la sate și din orașe propaganda ateistă se face prin foame. La amiază nu li se dă copiilor de mâncare. Învățătorii care sunt evrei spun copiilor să se roage lui Dumnezeu și să le dea de mâncare. Băieții cărora li-i foame se așază în genunchi și spun fel de fel de rugăciuni. Într-un târziu, când crede învățătorul, intră în clasă și-i întreabă dacă au primit ceva. La răspunsul negativ al copiilor, îi pune să se roage la un tablou care-l reprezintă pe Stalin ca să vadă ei – copiii – că tovarășul Stalin, care-i mai mare și mai puternic decât Dumnezeu și decât toți sfinții, le va da de mâncare. Copiii îngenunche și se roagă și lui Stalin, și atunci intră în clasă învățătorul cu un coș de pâine și bomboane roșii pe care le împarte la copii, spunându-le că tovarășul Stalin le-a ascultat rugăciunea și le-a trimis de mâncare, dar le va da să mănânce numai atunci când se vor ruga numai lui și vor crede numai în el. Când intră învățătorul în clasă, salută pe băieți cu cuvintele: „Nu este Dumnezeu”, la care copiii trebuie să răspundă: „Nici n-a fost, nici n-o să fie”. (Pepe Georgescu, „265 de zile la Cernăuți sub ocupație bolșevică. 28 iunie 1940 – 20 martie 1941”…, p.117-118).
Constantin Virgil Gheorghiu, reportajul „Ismail și o cameră de execuție”: „Înainte de a urca în remorcherul care oprise în port, un alt cetățean, care se afla cu copilul de mână îmi spuse:
Nici nu vă închipuiți, domnule, cât am suferit. Mai ales căutau acești criminali să ne ia credința și să facă din copiii noștri niște păgâni.
Copilul, care nu avea decât vreo treisprezece ani, îmi spune apoi că învățătoarea evreică de la școala din Ismail, la care învăța el, nu le spunea când intra în clasă „bună ziua” sau „bună dimineața”.
Dar ce vă spunea? întreb eu curios.
Copilașul, care are un obraz foarte palid, îmi spune:
Când intra învățătoarea în clasă noi trebuia să zicem în cor:
„Nu există Dumnezeu”.
Învățătoarea răspundea:
„Nici nu a existat vreodată”.
Noi trebuia să spunem:
„Și nici n-are să existe vreodată”.
Apoi ne așezam fiecare la locurile noastre, în bănci, și începeam lecțiile.
Aceasta era formula cu care se începeau cursurile, în fiecare zi”. (Constantin Virgil Gheorghiu, Ard malurile Nistrului…, p.217).
Totuși, cele mai cutremurătoare fapte descrise și de un autor, și de altul, sunt acelea care relevă cruzimea ocupanților, crimele lor abominabile. Nu voi stărui în acest mic studiu decât asupra unui fapt, dintre cele mai înspăimântătoare, pe care l-am aflat din reportajul „Ismail și o cameră de execuție”. Tânărul reporter află de la locuitorii orașului că Ismailul a fost un centru politic foarte important pentru bolșevici. „Erau în acest orășel câteva mii de funcționari și se făcuseră depozite considerabile de tot felul de provizii și de muniții. În planul de invadare a României, pe care rușii îl pregătiseră mai de multă vreme, Ismail era un punct important de unde aveau să pornească proviziile. Echipele de polițiști bolșevici aveau aici o foarte vastă activitate. Bineînțeles, că într-un orășel care devenise un centru important pentru bolșevici și în care se pregăteau în taină atâtea planuri criminale, prezența românilor era cât se poate de supărătoare. De aceea, s-a început o cruntă prigoană împotriva populației de origine românească. Familii întregi erau arestate în fiecare noapte de agenții poliției și în special de faimoasa poliție N.K.V.D. (…) În chipul acesta a dispărut din orașul Ismail, ca și din celelalte orașe și sate basarabene, un număr considerabil de români. Populația Ismailului a fost redusă la jumătate și în locul ei au fost aduși oamenii regimului bolșevic, în majoritate evrei. Iată însă că de abia intrați în oraș, jandarmii noștri au făcut descoperiri senzaționale. În cimitirul evreiesc au fost găsite, chiar în prima zi a intrării trupelor noastre în Ismail, 29 de cadavre. Ele erau aruncate de mai multă vreme acolo în cimitir și peste dânsele era presărată puțină țărână, care camufla movila de trupuri omenești intrate în putrefacție. S-a stabilit că între cele 29 de cadavre, găsite în cimitirul evreiesc, nu este nici un evreu. Toți cei asasinați acolo erau creștini. Populația a venit și a dat ajutor autorităților care au reușit să identifice o parte din cadavre. Primul care a fost identificat era un român din Ismail, arestat într-o noapte de N.K.V.D. și transportat în Siberia. Ce este mai de necrezut, e faptul că la două săptămâni după arestarea sa, familia primise de la el o carte poștală, în care spunea că e sănătos, a ajuns în Siberia și o duce… foarte bine.
Adevărul este că această scrisoare a fost compusă, în beciurile N.K.V.D.-ului din Ismail. Înainte de a-l asasina, polițiștii l-au pus pe arestat să scrie cartea poștală pe care i-au dictat-o ei. Când scrisoarea a fost terminată, ea a fost luată de unul dintre polițiști, care a expediat-o, după două săptămâni, familiei celui care o scrisese. Arestatul a fost imediat luat de polițiștii ucigași ai N.K.V.D.-ului și coborât în pivniță, unde a fost ucis, împreună cu alți 28 de români, cărora li se luaseră la fel scrisori către familiile lor, în care spuneau că sunt în Siberia și o duc foarte bine.
Cadavrele, găurite de gloanțe, au fost transportate în cimitirul evreiesc, unde asasinii nici nu s-au ostenit să le îngroape, ci au aruncat numai puțină țărână peste ele”. (Constantin Virgil Gheorghiu, Ard malurile Nistrului…, p.204-206).
Să ne imaginăm că această crimă odioasă nu ar fi fost descoperită și dezavuată la timp. Ce mai tămbălău ar fi făcut, de-a lungul anilor, holocaustiștii noștri! Dar parcă acesta e un caz singular?
Când am văzut pentru prima oară cartea de reportaje de război „Ard malurile Nistrului”, m-am întrebat: „Oare de ce autorul a intitulat-o anume așa?” Abia după lecturarea ei am înțeles rostul titlului. Nu este vorba doar de o metaforă. Când armatele române dezrobitoare au intrat în Basarabia, dar și în Nordul Bucovinei, acestea ardeau la propriu: ardeau clădirile administrative, ardeau numeroasele închisori bolșevice, ardeau în ele de vii condamnații, majoritatea fără a avea vreo vină, ardeau bisericile, morile, ardeau magazinele, fabricile, depozitele, ardeau grânele și, deopotrivă cu ele, ardeau sufletele basarabenilor, pe care Constantin Virgil Gheorghiu îi numește „oameni de pâine”. Cu o ură și o sălbăticie greu de imaginat, bolșevicii au nimicit ceea ce nu le aparținea, ci era clădit prin truda și cu sudoarea românilor. Pe ultima filă a cărții autorul se întreabă: „De ce i-a fost dat acestui pământ din care crește atât de îmbelșugat pâinea, strugurii și poamele, să strângă atâta jale și atâta sânge, între brazdele lui? De ce le-a fost dat basarabenilor – acestor nesfârșit de buni „oameni de pâine și nu haiduci”, să sufere atât?”
Înainte de a se demobiliza din cauza unei răni care-i solicita întoarcerea grabnică în țară, Constantin Virgil Gheorghiu a reușit să mai scrie încă două mari reportaje de război: „Am luptat în Crimeea” (1942) și „Cu submarinul la Sevastopol” (1942). Și aceste cărți autorul le-a scris, după cum afirma Octav Sargețiu, „cu un condei muiat în inimă”. Iată cum descrie sensibilul reporter stingerea răniților: „…E atât de imaterial albul acesta al chipului lor, încât cred că numai îngerii mai au fețele așa de curate și așa de albe: exact ca niște coli de scris.
Mai târziu aveam să observ că, de câte ori un rănit avea obrajii prea albi, moare”. (Octav Sargețiu, Cronică la cartea „Am luptat în Crimeea” de C. V. Gheorghiu, în „Viața Basarabiei”, mai-iunie 1942, p.157).
Sensibilitatea și implicarea emoțională a autorului nu știrbesc deloc din autenticitatea reportajelor. Și după 75 de ani de la scrierea lor ele constituie unul dintre cele mai prețioase și mai palpitante documente despre începutul războiului de dezrobire a Basarabiei și Nordului Bucovinei.
Din nefericire, acest război încă nu s-a încheiat. Azi el s-a metamorfozat în unul informațional. Trebuie să recunoaștem: adversarii noștri, adică cei care susțin dezmembrarea Țării, așteptând momentul potrivit pentru federalizarea ei, sunt mai puternici, prin talentul vicleniei și al mistificării. Iar regula e asta: cel puternic e și cel care are întotdeauna dreptate. Mareșalul Ion Antonescu, în Ultimul cuvânt, spune, printre altele: „Am fost prezentat ca dictator. Știam că dictatorii îi extermină pe adversarii lor. Pe cine am exterminat eu? (…) Nici un evreu fugit din Transilvania (nord-vestul ei, ocupat de horthyşti – n.a.) și judecat în țară nu a fost executat.
… Acest război care s-a sfârșit cu înfrângerea Germaniei hitleriste, nu va pune capăt conflictului mondial deschis în 1914”. (Gh. Buzatu, România cu și fără Antonescu…, p.336).
Judecând după cele ce se întâmplă azi în lume în plan politic, se pare că Mareșalul a avut dreptate.

Veronica Boldișor

Text primit de la Vasile Șoimaru

Nota redacției: Cartea lui Constantin Virgil Gheorghiu ar trebui retipărită. Ne ajută cineva cu un exemplar imprumut?

SURSA: http://www.ioncoja.ro

Publicat în DOCUMENTE DE ARHIVĂ, IN MEMORIAM, LUPTA PENTRU ADEVĂR, MARI ISTORICI | Lasă un comentariu

MERITOCRAȚIA: ADEVĂRUL DESPRE ROMÂNIA (17.01.2017)

Publicat în DOCUMENTE DE ARHIVĂ, LUPTA PENTRU ADEVĂR | Lasă un comentariu

VASILE ALECSANDRI: DISCURS (INCENDIAR!) ÎN SENATUL ROMÂNIEI

alecsandri-1

alecsandri-2

alecsandri-3

alecsandri-4

alecsandri-5

alecsandri-6

alecsandri-7

alecsandri-8

alecsandri-9

alecsandri-10

SURSA: http://www.mazarini.wordpress.com

Publicat în DOCUMENTE DE ARHIVĂ, LUPTA PENTRU ADEVĂR, MARI ISTORICI | Lasă un comentariu

ALEXANDRU MORARU: PARCĂ SPUNEAȚI CĂ I-A OMORÂT MAREȘALUL, DE UNDE AU APĂRUT?

anrm-f-3305-inv-2-d-3-regele-documentelor

Urmează traducerea documentului de mai sus din rusă în română:

Traducere  din limba rusă de Al. Moraru

8 aprilie 1947

PREŞEDINTELUI SOVIETULUI PENTRU CHESTIUNI ALE CULTELOR RELIGIOASE PE LÂNGĂ CONSILIUL DE MINIŞTRI A URSS

                                                                 Tov. Poleanschii I.V.

La scrisoarea Dvs. Nr. 222 din 7 martie 1947 Vă comunicăm, că în RSS Moldovenească locuiesc  aproximativ evrei în număr de:

  1. Chişinău   până la 3000 oameni     comunitatea este înregistrată
  2. Leova     =&= 200 oameni        =============&=====
  3. Călăraşi 300 oameni           ==========&======
  4. Cotovsc (azi Hânceşti-Al.M.) 300 oameni ====&========
  5. Bender 1000 oameni         =====&=======
  6. Căuşeni                          300 oameni            =====&=======
  7. Orhei 1000 oameni            ====&=======
  8. Teleneşti                       300 oameni              ====&=======
  9. Bălţi                             1500 oameni             ====&=======
  10. Făleşti                           300 oameni                ====&======
  11. Briceni                          300 oameni                ====&=======
  12. Tiraspol                          500 oameni                ====&=======
  13. Floreşti                        150 oameni                =====&======
  14. Romanovca                 400 oameni                ====&=======
  15. Râbniţa                          100 oameni          înregistrarea comunităţii a fost refuzată
  1. Lipcani                          250 oameni         Comunitatea a depus cerere
  2. Cahul                             200 oameni         ======&=======
  3. Soroca                         1000 oameni       ======&=======
  4. Edineţ                       300 oameni          =====&=======
  5.   Rezina                       250 oameni        =====&========
  6. Râşcani                      200 oameni        comunitatea n-a depus cerere
  7. Sculeni                       150 oameni         ======&========
  8. Corneşti                    100 oameni         ======&========

SURSA: Arhiva Naţională a RM, F. 3305, inv. 2, d.3, f. 53

Zilele trecute, răscolind prin hârtiile mele, am dat de o xerocopie a unui document- bombă cred eu, fiindcă acesta este încă o confirmare, că în Basarabia și Transnistria n-a avut loc așa numitul holocaust.Acest document, este depistat din fondul arhivistic al Arhivei Naţionale a Republicii Moldova, și nu este altceva decât o scrisoare oficială semnată de Împuternicitul Sovietului pentru culte religioase de pe lângă Consiliul de Miniștri a URSS pentru RSS Moldovenească tov. S. Deseatnicov adresată șefilor de la Moscova, și anume tov. Poleanschii I.V., președinte al Sovietului pentru cultele religioase de pe lângă Consiliul de Miniștri al URSS. Documentrul este datat cu 8 aprilie 1947, adică cu trei ani după sfârșitul războiului…Mă întreb eu și vă întreb și pe Dumneavoastră, DE UNDE S-AU LUAT ATÂȚEA EVREI ÎN BASARABIA ȘI TRANSNISTRIA? PARCĂ ZICEAȚI CĂ I-A OMORÂT MAREȘALUL?  Citiți documentrul, și vedeți că numărul evreilor este destul de impunător! Vreți să spuneți că aceștea sunt alții, nu aceia care i-a omorât Mareșalul? Iarăși este minciună! De ce? Fiindcă în anii 1946-1947 în republica înjghebată de sovietici, RSS Moldovenească era în toi foametea organizată de ocupanții sovietici…și care familie de evrei va veni acolo unde este foamete? E total lipsă de logică! Atunci cum rămâne să înțelegem, au înviat toți din morți?

Am fost primul istoric din Republica Moldova, care am declarat oficial în cadrul Conferinței Științifice care a avut loc în anul 2005 la Biblioteca Onisifor Ghibu (în prezența publicului și a participanților la conferință(inclusiv distinșii istorici Ion Coja, Anatol Petrencu, sociologul și politologul Viorel Ciubotaru, etc.) că în Basarabia și Transnistria n-a avut loc așa numitul holocaust. Acelaș lucru l-am scris în presa periodică de atunci: ”Flux”, nr.61 din 27 aprilie 2005; ”Flux de vineri” nr.20 din 27 mai 2005

În Arhiva Naţională a RM se află câteva zeci de dosare în care sunt incluse documente ce fac lumină istorică la perioada aflării lui Ion Antonescu în diferite zile şi diferiţi ani în Basarabia şi Transnistria. Dacă e să le facem o scurtă caracteristică, acestea pot fi împărţite în 2 părţi: documente româneşti, bine îngrijite şi puse la punct din care fac parte documentele primăriilor, chesturilor, poliţiei şi siguranţei române, a corpurilor de armată şi alte structuri statale din respectiva perioadă; şi documente sovietice, multe din ele scrise pe reversul diferitor documente româneşti (fapt ce confirmă lipsa de hârtie a ocupanţilor sovietici din perioada 1940-1941 şi 1944-1956), multe din ele ticluite după terminarea războiului, de diferite comisii cu o componenţă dubioasă, lucru care ştirbeşte mult din credibilitatea textelor incluse în fondurile arhivistice. În afară de documentele în limba română şi rusă (sovietice) în dosarele fondurilor arhivistice atât româneşti cât şi sovietice se întâlnesc documente germane, multe din care confirmă faptul, că Ion Antonescu n-a permis ofiţerilor germani să se amestece în treburile interne ale României.

În majoritatea lucrărilor de specialitate de până la anul 1989 (româneşti şi sovietice) Ion Antonescu este condamnat, ca fiind un necruţător dictator, antisemit, responsabil pentru moartea a sute şi mii de oameni, în special evrei. Această afirmaţie însă pe departe nu corespunde adevărului istoric. Vă propunem câteva argumente solide, care dau peste cap politica bolşevică de învinuire a Mareşalului în antisemitism (termenul „antisemit” cu o descifrare mai populară ar fi „nu-i iubeşte pe evrei”, termen care obligă să-i iubeşti, altfel eşti considerat antisemit. Nici un popor nu are în lexicon un termen, precum „antirus”, „antiucrainean”, „antifrancez”, “antiromân” etc. Paradoxal, dar potrivit logicii nu poţi să obligi pe cineva să te iubească numai din motiv, că eşti francez, rus, german etc. Dar mă rog, toate-s relative pe lumea asta – Al.M). La subiectul propus, în numărul istoricilor se consideră pe bună dreptate şi câţiva specialişti printre care Larry Watts, unul dintre puţinii istorici occidentali, care se ocupă în mod serios de studierea regimului lui Antonescu, şi un important, dar puţin cunoscut, studiu ce pune în discuţie problema evreilor din România în timpul celui de-al doilea război mondial, realizat de doi dintre cei mai calificaţi specialişti în problemă, dr. Sabin Manuilă, cel mai important demograf din România în perioada interbelică, şi dr. Wilhelm Filderman, liderul comunităţii evreieşti din România în timpul perioadei de discuţie.[1]

Ca fost Preşedinte al Federaţiei Uniunilor Comunităţilor Evreieşti din România, W. Filderman este considerat un luptător ardent pentru drepturile poporului evreu. Eforturile sale de a apăra drepturile evreilor români în perioada interbelică şi în timpul celui de-al doilea război mondial sunt bine cunoscute. Acest fapt nu a convenit noilor lideri comunişti, care l-au expulzat din ţară împreună cu rabinul şef Alexandru Şafran. Ei au fost înlocuiţi cu o conducere sponsorizată de comunişti, care chiar după prăbuşirea comunismului, continuă să susţină în interesele proprii o propagandă ce vrea să ascundă adevărul privind prigonirea evreilor români în timpul celui de-al II război mondial.

Natura acestei probleme este atestată de Wilhelm Filderman într-un testament legalizat la New York în 1956. În acea perioadă el scria:

A fost mult acuzat regimul Mareşalului Ion Antonescu ca fiind înfeudat nazismului şi Mareşalul însuşi a fost executat de agenţii Moscovei ca fascist. Adevărul este că Mareşalul Antonescu este cel care a pus capăt mişcării fasciste în România, oprind activităţile teroriste ale Gărzii de Fier din 1941 şi suprimând toate activităţile politice ale acestei organizaţii. Eu însumi, răspunzând unei întrebări a lui Antonescu la procesul său – montat de comunişti – am confirmat că teroarea fascistă de stradă a fost oprită în România la 21 ianuarie 1941, zi în care Mareşalul a luat măsuri draconice pentru a face să înceteze anarhia fascistă provocată de această organizaţie şi restabilirea ordinii în ţară. În timpul perioadei de dominaţie hitleristă în Europa, eu am fost în contact permanent cu Mareşalul Ion Antonescu, care a făcut foarte mult bine pentru îndulcirea soartei evreilor expuşi persecuţiilor rasiale naziste… Eu am fost martorul unor scene emoţionante de solidaritate şi de ajutor între români şi evrei în momente de grele încercări din timpurile imperiului nazist din Europa. Mareşalul Antonescu a rezistat cu succes presiunilor naziste care cereau măsuri dure contra evreilor…

El este cel care mi-a dat paşapoarte în alb pentru salvarea de teroarea nazistă a evreilor din Ungaria a căror viaţă era în pericol! Datorită politicii sale, averile evreilor au fost puse sub un regim de administraţie tranzitorie care, făcându-le să pară pierdute, le-a asigurat conservarea în scopul restituirii lor la momentul oportun.

f-120-inv-1-d-763-pag-21-dovada

 Am menţionat aceste lucruri pentru a sublinia faptul că poporul român, chiar când a avut într-o măsură limitată controlul ţării, a demonstrat sentimente umanitare şi de moderaţie politică.[2]

Un alt argument la cele menţionate mai sus este şi dosarul ce a aparţinut Preşedenţiei Consiliului de Miniştri al României C.B.B.T. / secţia militară / intitulat „Evidenţa lucrărilor cu rezoluţiile dlui Mareşal. Limitele cronologice ale dosarului sunt, 30 martie 1942 – 1 ianuarie 1944 şi se păstrează la Arhiva Naţională a RM, Fondul.706 – Administrarea Basarabiei, Bucovinei şi Transnistriei. Dosarul este împărţit în 3 părţi: Chestiunea (sau problema – Al.M.), Rezoluţia Mareşalului şi unde s-a îndrumat. Vă propunem să faceţi cunoştinţă cu problema înregistrată la numărul 20 pagina 17, după care urmează rezoluţia Mareşalului Ion Antonescu:

Ministerul Lucrărilor Publice raportează că Direcţia C.F.R. i-a făcut cunoscut că, printre mărfurile ce s-au transportat de la Odessa în ultimul timp, au sosit la diferite gări din Bucureşti şi pe adresa a diferiţi particulari, monumente de piatră din cimitirul israilit din Odessa şi vândute; de către Municipiul Odessa s-a dispus ca predarea acestor monumente să fie oprită şi ele să fie depozitate în magaziile C.F.R. –

Rezoluţia Mareşalului: Este o profanare. Un act odios şi necugetat, care poate avea consecinţe  pentru întregul Neam. Ne-am dus în Transnistria să facem o operă de oameni civilizaţi, nu de devastare. Să fie totul retrimis la Odessa, în contul ticăloşilor care au pus la cale această odioasă faptă. Vor plăti imediat toate cheltuielile care s-au făcut şi se vor mai face. Execuţie Ministerul Lucrărilor Publice. Dacă nu vor plăti, să fie imediat trimişi în lagăr un an şi să li se confişte partea corespunzătoare din avere. Aspre observaţii prin Guvernator, acelora din Administraţia Transnistriei cu concursul cărora s-a putut comite această infamie.

G-ralul Potopeanu să împiedice pe viitor asemenea acte şi să repare ceeace eventual s-a comis. Va discuta cu mine.[5]

Cred că comentariile sunt de prisos. Totuşi, cititorul, în textul acestei rezoluţii a observat fraza „dacă nu vor plăti, să fie imediat trimişi în lagăr”, care este o dovadă, că indiferent de naţionalitate, persoana care a săvârşit o infracţiune era trimisă în lagăr; fie  român, ucrainean, evreu sau ţigan. Era pedepsit infractorul. Fără îndoială că au existat şi o mulţime de excepţii, greşeli, crime şi masacre.

A fost război. A fost cel mai sângeros război pe care l-a cunoscut omenirea. Este binecunoscut faptul, că concepţia de comunism are naţionalitate, că în 1940 când în Chişinău şi în celelalte localităţi din Basarabia au „intrat” (de citit ocupat – Al.M.) armatele sovietice, majoritatea populaţiei de origine evreiască i-au întâlnit cu nespusă bucurie şi entusiasm. După răsturnarea situaţiei şi revenirea României în graniţele ei fireşti, atitudinea populaţiei minoritare respective a devenit ostilă, iar în multe cazuri duşmănoasă, unii lăsaţi de sovietici cu misiuni speciale de spionaj şi tot felul de provocaţii.

Astfel în „Lista Centrului de partid, aruncat pe teritoriul Moldovei” de autorităţile sovietice din 9 persoane trimise, şase erau evrei, membri ai partidului comunist român, un rus, un ucrainean şi un „moldovean” pe nume Maslov Iacov Mitrofanovici, care până la război avea funcţia de secretar al CR Slobodzia al ULCTM.

Cei şase erau Scvorţov Mihail Iacovlevici, născut în 1908, cu ultimul loc de muncă – şef al Direcţiei cadre al Narcomatului de finanţe a RSSM, cunoscător al limbilor rusă, română, franceză, germană, evreiască (aşa-i în document), „aruncat” cu documente false cu pseudonimul Stropşa Semion Iacovlevici; Morghenştein Izraili Marcovici, născut în anul 1903, ultimul loc de muncă – funcţia de preşedinte al executivului orăşenesc Soroca, cunoscător al limbilor rusă, ucraineană, română şi evreiască (aşa-i în document, probabil ivrit – Al.M.), cu documente false, pseudonimul Mariuţan Dmitrii Antonovici; Boguslavschii Iacov Tovievici, născut în 1907, fost funcţionar la fabrica de piele din Chişinău, cu documente false cu pseudonimul Kvitco Mihail Iosifovici, cunoscător al limbilor rusă, evreiască, franceză, germană, română; Bruhis Sruli Pincusovici, născut în anul 1904, ultimul loc de muncă – director adjunct responsabil pentru secţia politică al FZO din or. Chişinău cu documente false cu pseudonimul Kurnosov Efim Stepanovici, cunoscător al limbilor rusă, evreiască, română, germană; Grinberg Ester Srulievna, născută în anul 1914, cu ultimul loc de muncă la redacţia gazetei „Moldova Socialistă”, care ştia rusa, evreiască, franceza, româna, cu documente false, pseudonimul Dobrovoliscaia Natalia Ivanovna şi Grinman Isaac Iosifovici, ultimul loc de muncă – redacţia gazetei „Moldova Socialistă” din Chişinău, cunoscător al limbilor rusă, evreiască, germană, franceză, cu documente false, pseudonimul Vlasov Zaharii Vasilievici.[6]

Cititorul, probabil, intuieşte, că aceşti paraşutişti au fost aduşi din URSS, iar ultimile locuri de muncă ale acestora au fost în aşa numita RSSM. Acest lucru înseamnă că în 1941, când Ion Antonescu a ordonat trecerea Prutului, numiţii funcţionari poligloţi „s-au retras” în URSS, iar după o oarecare pregătire au fost „aruncaţi” în Moldova pentru a îndeplini misiunile speciale sovietice împotriva Statului Român.

Care ar putea fi atitudinea autorităţilor române faţă de spionii Moscovei? Cred că în cazul dat, nu mai contează de ce naţionalitate sunt ei! Probabil, că şi în cazul dat Conducătorul Statului a luat măsurile cuvenite, deoarece grupa de spionaj a dispărut fără urmă la marginea pădurii în apropierea satului Bravicea, raionul Orhei unde a fost aruncată în noaptea de 24 spre 25 septembrie 1941 dintr-un avion sovietic venit din localitatea Pocrovsc, regiunea Dnepropetrovsc (vezi Scrisoarea secretă a secretarului CC al PC(b) din Moldova N. Salogor din 27.06.1946 adresată ministrului KGB a RSSM,Mordoveţ .[7]) Am prezentat doar un singur exemplu, din miile care ar putea fi aduse din documentele aflate în fondurile arhivistice ale principalelor arhive din RM, care confirmă complicitatea multor reprezentanţi ai minorităţii evreieşti din Basarabia la „lupta în ilegalitate” împotriva statului român.

Din astfel de motive, şi nu numai, cei arestaţi erau trimişi în lagăre de muncă. Unii istorici, care încă se mai află în slujba caracatiţei roşii, încearcă să pună semnul egalităţii dintre lagărele de muncă sau ghetouri din Basarabia şi Transnistria cu lagărele de concentrare naziste din Germania, Polonia etc. dar nu prea reuşesc, fiindcă  ar fi o aberaţie să faci asemenea comparaţii!

În lagărele din vest existau camere de gazare, cuptoare de ars şi laboratoare, care făceau diferite experianţe pe corpurile umane ale deţinuţilor, iar în lagărele de muncă din Basarabia şi Transnistria n-a existat aşa ceva.

Alexandru MORARU, istoric-arhivist și publicist

SURSA: http://www.morarita.wordpress.com

[1] Populaţia evreiască din România  în timpul celui de-al doilea război mondial,Fundaţia culturală română ,Iaşi , 1994 , pag. 6 / ediţie dilingvă român-engleză/

[2] O copie a acestui document se află în Arhiva Centrului de Istorie şi Civilizaţie Europeană al Academiei Române /Filiala Iaşi

[3] Populaţia evreiască…,pag.12

[4] Ibidem , pag.12,14.

[5] Arhiva Naţională a RM , F.706 , inv. 1 , d. 51 ,fila 17

[6] Arhiva Organizaţiilor  Social-Politice a RM , F.51 , inv.4, d.60

[7] Ibidem

Publicat în DOCUMENTE DE ARHIVĂ, IN MEMORIAM, LUPTA PENTRU ADEVĂR | Lasă un comentariu